Uitarea e doar o replică a ceea ce ne dorim cu adevărat, însă fără ca noi să conştientizăm. Ne aruncăm atât de repede şi uşor în braţele viitorului, încât nu ne mai rămâne timp să reflectăm la trecut. Momentele din viaţa noastră trec prin memoria noastră aşa cum au venit, într-o grabă. Suntem oare responsabili de această pierdere sau ne mulţumim cu a crede că e ceva normal?
Avem capacitatea de a selecta ceea ce vrem să rămână imprimat în memoria noastră, dar nu ştim încă să o controlăm îndeajuns de bine. Până la urmă, nu noi controlăm acest mecanism pervers al minţii, aşa că ne lăsăm în voia conştiinţei şi a timpului. Observăm deseori că uităm ceea ar fi trebuit să rămână, iar ideile care încă se află în posesia noastră ar fi putut rămâne într-un trecut ce nu ne aparţine. 
Încercăm să nu mai ţinem cont de imaginile care se perindă alert prin minte, să le îndepărtăm sau să le închidem în propria descumpănire. Însă a observat cineva că niciodată nu putem finaliza acest proces? Fortăreaţa uitării nu se află în conştiinţa noastră, ci între pereţii înalţi ai timpului, care nu îşi lasă amprenta doar fizic, ci şi psihic. În fapt, anii au efectul cel mai puternic asupra memoriei, asupra amintirilor. Fiecare oră, fiecare clipă, reprezintă doar baza construcţiei în care lăsăm ceea ce nu dorim să purtăm în minte pe viitor. În fapt, timpul înseamnă detaşare sau simplă UITARE. El clădeşte sau distruge construcţii ale memoriei, fie că am vrea ca toate să rămână veşnic în mintea noastră, fie că ne dorim să le lăsăm pradă minutelor. Avem perseverenţă, control, însă puterea asupra acestei dimensiuni e superficial, o iluzie.
Suntem proiectaţi să uităm prezentul, chiar banalul, pentru ca apoi, în regresul nostru mental, obişnuitul să revină în propriul psihic, iar complexul să fie doar o rafală de vânt. Lucrurile simple de astăzi, mâine vor fi reamintite peste ani. Poate că uitarea nu e permanentă, e doar posibilitatea de a respinge negativul din viaţa noastră.
Publicat de deya93 
exterioare sufletului, puterea imaginaţiei şi simţul practic sunt uneltele ce clădesc din indicii ale vieţii, imperii ale minţii, totul formând labirintul ingeniozităţii. Avem posibilitatea de a reflecta asupra elementelor ce ne compun lumea, de a trage concluzii şi de a ne întoarce privirea spre noi înşine. Gândul este spaţiul nostru privat. A se accede către el este greu chiar şi pentru conştiinţa noastră. Niciodată nu vom înţelege de ce rostim cuvinte diferite de cele concepute în minte, pentru ca apoi să regretăm unele lucruri spuse sau să ne dorim să fi zis altceva. De ce ne este atât de greu să transpunem în fraze ceea ce gândim? De parcă acolo, undeva în străfundurile intelectului, s-ar afla un mecanism care sortează teoriile dezvoltate de noi, în final rezultând ceva cu totul nou, ce ne uimeşte.
create. Sunt lucrurile ce mi se par întotdeauna corecte, dar o altă perspectivă le-ar considera eronate. E starea de furie care scoate la suprafaţă elemente ale naturii umane ce sunt echivalente cu greşeala. Sunt acţiunile involuntare care, prin conceptul lor, au mereu menirea de a răni orgoliul altor persoane, dar şi cel personal. E pretextul perfect pentru a rosti, de nenumărate ori, arhicunoscutul “îmi pare rău”, dar şi pentru a te revanşa faţă de cineva, deşi nu te caracterizează, aşa cum nu ai făcut-o niciodată. “Greşeala”, printre multe altele, e momentul în care minţi, chiar dacă ştii că o scuză nu poate îmbunătăţi situaţia. Fiecare zi aduce, odată cu apusul soarelui, noi definiţii ale termenului. Noi trebuie doar să ni le asumăm şi să le înglobăm în structura existenţei.
sezonului. Tort cât o autostradă, voal de minim 1 km, rochie creată de un designer obscur (dar totuşi celebru), rezultând o petrecere aproape lipsită de fineţe. Înţelegem, a fost un moment special pentru tânăra soţie, dar, totuşi, se mai mărită fete (poate nu celebre) în întreaga ţară şi reuşesc să planifice un eveniment mai rafinat decât acesta. Mai mult de atât, sunt staruri din afară care au ţinut secretă întreaga ceremonie pentru câteva luni şi nu au mers de la o televiziune la alta cu lista de invitaţi. Dar aceştia nu locuiau în România…
intimidare a candidaţilor, iar aceştia au aprobat ideea spunând că nu se pot concentra ştiind că sunt “urmăriţi”. De ce i-ar interesa prezenţa unui simplu obiect plasat într-un colţ obscur al sălii de clasă, când au în faţă subiecte de al căror rezultat depinde admiterea lor în învăţământul universitar? Intimidantă ar fi prezenţa unei persoane lângă elev… Apoi, problema s-a mutat de la nivel ul tehnic, la cel de redactare a variantelor de BAC. Formularea text dramatic a indus în eroare liceenii, aici fiind vinovat tot ministerul. După examen, însă, apar profesorii care afirmă că totul a ţinut de neatenţia elevilor. Aici, sunt de acord. De ce unii dintre ei au ştiut ce s-a cerut cu adevărat, în timp ce alţii au pierdut puncte datorită subiectului III?
am eşuat fără motiv, de ce nu am avut uneori mai mult curaj sau de ce am riscat unde nu trebuia. De ce? Pentru a şti ce să evit, ce să repar sau să îmbunătăţesc. Dacă aş spune că a fost un an perfect, nu ar crede nimeni… sau e posibil să mă mint. Nu am început a XI-a cu multe planuri; mai bine zis, nu am avut niciunul. De ce aş fi avut? Pentru a exista încă un motiv de a mă învinovăţi atunci când ceva anume nu a decurs conform ideilor mele? Am preferat să las totul să vină de la sine şi a fost bine. Acum stau în faţa unei bariere între eu – cea în curs de maturizare şi eu – mai matură. Încă nu ştiu dacă vreau să păşesc peste această limită cu aceeaşi grabă cu care am trecut peste celelalte sau dacă îmi doresc să o cunosc pe cealaltă eu. Îmi iau timpul necesar pentru a reflecta la ceea ce voi deveni şi la ceea ce sunt în prezent. De fapt, e doar o schimbare fundamentală pe care oricum nu o pot evita… dar de ce nu aş prelungi momentele dinaintea sa?
Se consideră a fi un real ajutor în diferite domenii, dar nu am aceeaşi impresie. A nu se înţelege greşit, nu sunt contra tehnologiei, ci doar împotriva unor persoane care au înţeles că internetul a fost inventat doar pentru a-şi face temele şi pentru a îi uşura de… atât de dificila ocupaţie de a gândi uneori. Observ, din ce în ce mai mult, că mulţi nu mai încearcă, măcar, să dezvolte o părere personală. Oricât de deplorabilă ar fi acea opinie, e a lor, arată cine sunt şi ce capacitate intelectuală au. Însă trebuie să realizeze că nu se vor afla în orice situaţie în faţa calculatorului, având şansa să dea un search pe prea-măritul Google şi astfel să pară deosebit de inteligenţi, când, de fapt, nu sunt. Da! Deşi acum îmi citeşti un eseu complex despre… filosofia lui Kant, ştiu că tu nu ai fi în stare niciodată să dezvolţi astfel ideea respectivă. Ceea ce poţi cu adevărat se observă din discuţiile purtate cu tine, din care văd că gândirea ţi-e cam limitată pentru un subiect atât de profund. Unii ar spune că “doar se inspiră”, însă frazele întregi transpuse în textul tău nu înseamnă “a împrumuta”. Şi dacă, totuşi, selectezi informaţia greşită, dar tu o ştiai pe cea corectă? Pierderea e tot în partea ta…
ă deranjează sau nu, căci, până la urmă, fiecare părere este constructivă. Cred că independenţa derivă din raţiune şi logică. Dacă ştim când e momentul să profităm de ea, înseamnă că ne-am câştigat dreptul de a o avea.
în labirintul complex al psihicului, încât revenirea în planul material poate părea superficială. Realizăm cu greu că, într-un anumit punct, nu mai controlăm noi gândirea, iar rolurile se inversează. De aici apar iluziile care, dacă nu suntem suficient de atenţi, ne pot schimba şi nu întotdeauna în bine. De câte ori nu percepem fals ceea ce este evident? Sau poate că asta şi dorim… să evităm adevărul, care ne poate răni, prin crearea unei lumi perfecte, dar în care existăm doar noi. Această irealitate este proiectată pentru o singură persoană, pentru creator. E teatrul imaginaţiei în care suntem, pe rând, spectatori, personaje şi scenarişti. Rolurile ne sunt schimbate mereu pentru a putea astfel vedea acea „lume” din fiecare perspectivă şi pentru a înţelege orice ni se pare un mister al său. Însă ficţiunea nu reuşeşte niciodată să îşi transpună perfecţiunea şi în realitate, acolo unde, din păcate, greşim, dezamăgim şi suntem dezamăgiţi. Acolo putem doar evolua ca persoană, învăţa să citim orice expresie falsă şi să încercăm să o utilizăm, la rândul nostru.
oastră încă de la început şi încercăm să înlăturăm eventualele piedici înainte de a „da răspunsul final”. Nu suntem corecţi, întradevăr; însă de ce am fi, dacă în joc se află interesele noastre?
