Poveste cu şi despre Poşta Română

O poveste* despre veşnica problemă a sistemului românesc. Un clişeu.

Totul începe când mă înscriu nu ştiu pe ce site, pentru a primi o oarecare revistă prin poştă. În prima lună poştaşul îmi aduce publicaţia la timp, ceea ce m-a surprins. Entuziasmată, îmi schimb părerea despre angajaţi şi aştept celălalt număr. Dar… surpriză! De această dată, revista nu mi-a fost livrată “în timp real”. Aştept, dar încep să mă plictisesc. Şi uite aşa în sezonul de vară nu am văzut măcar o pagină. Acest incident s-a mai repetat şi am decis să nu mai am încredere în Poşta Română.

Mulţi se întreabă de ce oamenii au abandonat scrisorile şi au spus “Bun venit!” poştei electronice ( e-mail ). De aia! Rişti ca “epistola” să nu ajungă la timp la destinatar sau în cel mai rău caz, deloc. De ce eziţi să trimiţi un colet? S-ar putea să soseacă “controlat” sau distrus. Acum nu se mai ţine cont că pe pachet scrie “FRAGIL”.

Unii angajaţi ai poştei nu îşi fac treaba. Doamnele de la ghişeu dau dovadă de atitudine atunci când desfac ambalajul revistei, trec prin paginile ei, pun publicaţia înapoi şi uite aşa te trezeşti că ţi-a umblat cineva în corespondenţă.

Nu am apelat eu deseori la serviciile poştei. Chiar rar, dacă meditez. De ce să mai scriu un “răvaş” dacă ştiu că nu va ajunge la destinaţie? Un simplu e-mail e suficient. Rapid, direct şi practic. Las Poşta Română cu defectele ei şi îmbrăţişez tehnologia.

_________________________________________

*Bazată pe fapte reale

Despre “vedetele” naţionale

Iar am o serie de nemulţumiri. Însă acum nu mă mai refer la reclame, români sau civilizaţie, ci la vedetele de pe plaiurile mioritice ale ţării noastre şi implicit la emisiunile “Şoc!” sau “Senzaţional!”.

În fiecare zi apar noi prezentatori, reporteri sau ştirişti. Nu mai contează dacă ai urmat sau nu cursurile unei facultăţi “de profil”. Toţi/toate care au un zâmbet uşor tâmp, mult silicon şi ceva cunoştinţe prin televiziune, sunt promovaţi/promovate. Bineînţeles că se fabrică rapid câte o emisiune pentru fiecare ( depinde cât de influentă este persoana care te-a recomandat ). Următorul pas este joacă: un prompter ce salvează omul de chinul gândirii şi doi-trei invitaţi bine plătiţi să onoreze cu prezenţa.

Acum o săptămână, când mă gândeam la posibilele profesii din viitor, îmi doream să frecventez o facultate de Jurnalism. Găseam diverse motive care să îmi motiveze alegerea, însă astăzi mi-am schimbat hotărârea la 180°. Nu vreau să prezint rubrica meteo, şi nici cea sport. Nu vreau să lucrez la orice publicaţie, pentru că la cele de top se practică nepotismul.

Dar să lăsăm idealurile mele. Să revenim la emisiunile de sezon. Cum s-a anunţat 1 iulie, televiziunile îşi prezintă meniul de vacanţă. Din neant apar câte 3-4 show-uri şi cât mai multe “vedete/staruri/starlete” ( şi celelalte denumiri… ). Să nu îmi spuneţi că aţi concurat cu 1000 de fetiţe drăguţe printre care se aflau şi unele cu studii universitare. Dar ce păcat… Ele nu au fost capabile, deşi pentru acest lucru erau pregătite, iar voi aţi avut noroc. Cunoştinţa, unde-i cunoştinţa?

Acesta e sistemul pe care am decis să-l evit. Mă enervez doar atunci când mă gândesc la aceste pseudo-vedete. Prefer să stau departe şi să mă amuz de gafele produse sau să le plâng de milă. Dar cea mai bună opţiune este să închid televizorul!

LE:  Sunt şi rămân uimită. În prezent, în România, un tânăr talentat care doreşte să se lanseze cu un roman este refuzat. O persoană ce a terminat facultatea de Teatru nu se poate evidenţia, deşi are aptitudini în acel domeniu. De ce? Pentru că în ţară, cei care cântă primesc roluri în filme ( româneşti ), deşi sunt paraleli cu intonaţia, expresivitatea, mimica etc. Dar nu se mulţumesc cu telenovele la care nu se uită nimeni, ci îşi încearcă  norocul în literatură. Mai nou, ei scriu cărţi ( “Sexting” etc. ).

Aştept ca Daniela Crudu să creeze o poezie intitulată “Seara pe bar”, vreau să apară în curând “Oana Zăvoranu’s Diary” şi doresc să se regizeze filmul “The memoirs of  Nikita”. Nimic surprinzător, doar suntem în România!