Avem capacitatea de a selecta ceea ce vrem să rămână imprimat în memoria noastră, dar nu ştim încă să o controlăm îndeajuns de bine. Până la urmă, nu noi controlăm acest mecanism pervers al minţii, aşa că ne lăsăm în voia conştiinţei şi a timpului. Observăm deseori că uităm ceea ar fi trebuit să rămână, iar ideile care încă se află în posesia noastră ar fi putut rămâne într-un trecut ce nu ne aparţine. Încercăm să nu mai ţinem cont de imaginile care se perindă alert prin minte, să le îndepărtăm sau să le închidem în propria descumpănire. Însă a observat cineva că niciodată nu putem finaliza acest proces? Fortăreaţa uitării nu se află în conştiinţa noastră, ci între pereţii înalţi ai timpului, care nu îşi lasă amprenta doar fizic, ci şi psihic. În fapt, anii au efectul cel mai puternic asupra memoriei, asupra amintirilor. Fiecare oră, fiecare clipă, reprezintă doar baza construcţiei în care lăsăm ceea ce nu dorim să purtăm în minte pe viitor. În fapt, timpul înseamnă detaşare sau simplă UITARE. El clădeşte sau distruge construcţii ale memoriei, fie că am vrea ca toate să rămână veşnic în mintea noastră, fie că ne dorim să le lăsăm pradă minutelor. Avem perseverenţă, control, însă puterea asupra acestei dimensiuni e  superficial, o iluzie.

Suntem proiectaţi să uităm prezentul, chiar banalul, pentru ca apoi, în regresul nostru mental, obişnuitul să revină în propriul psihic, iar complexul să fie doar o rafală de vânt. Lucrurile simple de astăzi, mâine vor fi reamintite peste ani. Poate că uitarea nu e permanentă, e doar posibilitatea de a respinge negativul din viaţa noastră.

Suntem arhitecţii gândurilor. Construim, pentru ca apoi, în doar câteva momente,  să ne distrugem munca . Intensitatea evenimentelor exterioare sufletului, puterea imaginaţiei şi simţul practic sunt uneltele ce clădesc din indicii ale vieţii, imperii ale minţii, totul formând labirintul ingeniozităţii. Avem posibilitatea de a reflecta asupra elementelor ce ne compun lumea, de a trage concluzii şi de a ne întoarce privirea spre noi înşine. Gândul este spaţiul nostru privat. A se accede către el este greu chiar şi pentru conştiinţa noastră. Niciodată nu vom înţelege de ce rostim cuvinte diferite de cele concepute în minte, pentru ca apoi să regretăm unele lucruri spuse sau să ne dorim să fi zis altceva. De ce ne este atât de greu să transpunem în fraze ceea ce gândim? De parcă acolo, undeva în străfundurile intelectului, s-ar afla un mecanism care sortează teoriile dezvoltate de noi, în final rezultând ceva cu totul nou, ce ne uimeşte.

Ar fi greşit să spunem că suntem stăpânii propriilor gânduri. Inversa afirmaţiei e mai corectă şi reprezintă un reper care să descrie atitudinea noastră.  Ne minţin întruna, poate inconştient, că avem o putere nemărginită asupra conştiinţei.  În fapt, gândurile ne domină întreaga existenţă, noi fiind doar personajele dintr-un joc al minţii.. Doar hrănim un eu narcisist, avid după control şi greu de mulţumit. De câte ori ne-am pierdut atenţia, lipsa de concentrare, doar pentru “a fi puşi pe gânduri”?

Suntem definiţi ca persoană, ca existenţă într-un spaţiu real doar de produsul intelectului, al minţii, al întregului proces de creare.  Avem momente de tăgadă, când încă nu ştim ce să alegem, dar toate acestea compun gândirea, destul de complexă, însă atât de simplă atunci când vorbim despre rezultatele sale.

Se spune că învăţăm din greşeli, însă suntem cumva conştienţi de ele?  Nu putem recunoaşte momentul în care, prin însăşi firea noastră, ajungem să definim întreg termenul de “greşeală”.  Pentru mine, acesta are multe semnificaţii atribuite fiecărei circumstanţe create. Sunt lucrurile  ce mi se par întotdeauna corecte, dar o altă perspectivă le-ar considera eronate. E starea de furie care scoate la suprafaţă elemente ale naturii umane ce sunt echivalente cu greşeala. Sunt acţiunile involuntare care, prin conceptul lor, au mereu menirea de a răni orgoliul altor persoane, dar şi cel personal. E pretextul perfect pentru a rosti, de nenumărate ori, arhicunoscutul “îmi pare rău”, dar şi pentru a te revanşa faţă de cineva, deşi nu te caracterizează, aşa cum nu ai făcut-o niciodată. “Greşeala”, printre multe altele, e momentul în care minţi, chiar dacă ştii că o scuză nu poate îmbunătăţi situaţia. Fiecare zi aduce, odată cu apusul soarelui, noi definiţii ale termenului. Noi trebuie doar să ni le asumăm şi să le înglobăm în structura existenţei.

Până la urmă, învăţăm sau nu din erori? Dacă ni s-ar expune orice greşeală, am ştii să extragem părţile bune din acestea? Sau am rămâne la stadiul de iertare şi de impunere a clişeicului standard de “a nu mai repeta” în viitor? Cred că nu suntem concepuţi să trecem de limitele umane şi să devenim conştienţi de ceea ce ne răneşte. Astfel că, în final, suntem tot aceiaşi indivizi care îşi repetă greşelile de nenumărate ori, de parcă am fi prizonierii unui film. De ce? Aceleaşi erori, însă expuse altor persoane.

Peste noapte, evenimentele mondene s-au înmulţit mai mult decât cele culturale, dovadă fiind şi rezultatele fabuloase de la BAC. De ce ar mai dori cineva să obţină măcar un 6 la examen, când o au ca exemplu/model de viaţă pe noua soţie a lui Borcea? Nu e mai incitant să îţi fie naş Becali şi să pleci în Miami? Întradevăr, de la un om de o deosebită valoare, ca cel anterior numit, poţi acumula cunoştinţe despre mediul afacerist, dar şi despre diplomaţie (punctul forte al acestuia). Şi aşa, măcar două luni de vară,  presa a vuit încercând să afle informaţii proaspete despre nunta sezonului. Tort cât o autostradă, voal de minim 1 km, rochie creată de un designer obscur (dar totuşi celebru), rezultând o petrecere aproape lipsită de fineţe. Înţelegem, a fost un moment special pentru tânăra soţie, dar, totuşi, se mai mărită fete (poate nu celebre) în întreaga ţară şi reuşesc să planifice un eveniment mai rafinat decât acesta. Mai mult de atât, sunt staruri din afară care au ţinut secretă întreaga ceremonie pentru câteva luni şi nu au mers de la o televiziune la alta cu lista de invitaţi. Dar aceştia nu locuiau în România…

Bineînţeles, înainte de o nuntă e şi un divorţ, momentul perfect pentru a se spăla rufele murdare în public. Probabil unii din peisajul monden nu au înţeles conceptul de privat sau de a nu da din casă, aşa că, pentru o bună perioadă, avem parte de un “reality show”. Întâi apare el, cu înregistrări şi mărturisiri, în general lucruri josnice la care nu s-ar preta omul care se vrea a fi. Ea încearcă să evite presa, păstrează distanţa, însă fostul soţ merge la diverse emisiuni cât pentru amândoi. Vrea copilul, acum nu-l mai vrea, plânge în faţa camerelor pentru că ţine la odraslă  apoi angajează o bonă. Serios, nu vreau să ştiu cu ce bani îţi întreţii copilul şi nici ce case mai ai. Da, am schimbat postul tv, dar şi pe celălalt tot de tine dau!

Să le explice un consilier de imagine ADEVĂRAT ce reprezintă discreţia şi cum o pot aplica în problemele personale. Ştirile, emisiunile, reclamele publicitare sunt pline de astfel de non-valori, vrem   altceva! Becali zicea recent că românul trebuie să mai vadă şi bogăţie şi să nu mai fie complexat de criza economică. Dar de ce am dori să fim martori la expunerea prostiei sale?

_____________________________________________________________

* A se observa nota ironică

2011 a fost anul în care promovabilitatea bacalaureatului a scăzut dramatic. Acum, fiecare încearcă să arunce vina asupra cadrelor didactice, sistemului, supraveghetorilor etc., dar nimeni nu îşi întoarce privirea către cei a căror notă finală nu a trecut de 5. Bineînţeles, undeva şi profesorii  au făcut o greşeală, însă  nu ar trebui să li se aducă lor toate acuzaţiile.  Cred că întrebarea corectă în această situaţie ar fi “cum s-a ajuns aici?”, şi nu “cum l-am putea demite pe Funeriu?”.  S-a speculat că supravegherea este o simplă metodă de intimidare a candidaţilor, iar aceştia au aprobat ideea spunând că nu se pot concentra ştiind că sunt “urmăriţi”. De ce i-ar interesa prezenţa unui simplu obiect plasat într-un colţ obscur al sălii de clasă, când au în faţă subiecte de al căror rezultat depinde admiterea lor în învăţământul universitar? Intimidantă ar fi prezenţa unei persoane lângă elev…   Apoi, problema s-a mutat de la nivel ul tehnic, la cel de redactare a variantelor de BAC. Formularea text dramatic  a indus în eroare liceenii, aici fiind vinovat tot ministerul. După examen, însă, apar profesorii care afirmă că totul a ţinut de neatenţia elevilor. Aici, sunt de acord. De ce unii dintre ei au ştiut ce s-a cerut cu adevărat, în timp ce alţii au pierdut puncte datorită subiectului III?

În altă ordine de idei, există licee în care nici un candidat nu a promovat examenul, însă au reuşit să termine cei patru ani de liceu cu medii favorabile. Aici vina este împărţită între cadrele didactice şi elevi. De ce? Unii profesori nu i-au apreciat în funcţie de adevărata lor valoare, ci au preferat să le ofere acel 5, “de trecere”. De aici, văzând că se pot obţine mai uşor  note, au considerat că BAC-ul e acelaşi lucru, dar s-au înşelat.  Acum, licee întregi din ţară se înscriu pentru a doua sesiune.

Felicitări celor care au trecut examenul de bacalaureat şi succes la cel de admitere! Ştiu că nu a fost uşor pentru voi, aşa cum nu îmi va fi nici mie în 2012, însă aţi demonstrat că puteţi.  Celor care încearcă şi în următoarea sesiune, mult noroc!

Şi aşa a mai trecut un an… de liceu. Cum a fost, nici eu nu ştiu încă. Aş vrea să îmi adun gândurile şi realizările, să le pun într-o ecuaţie dificilă de rezolvat, iar rezultatul să-l descopăr la timpul potrivit. Sau poate că îmi doresc să-l aflu acum… nu peste două zile, nici peste o lună. E important pentru mine să ştiu unde am greşit sau unde nu am realizat totul aşa cum am vrut, când am fost dezamăgită de propria gândire sau când am eşuat fără motiv, de ce nu am avut uneori mai mult curaj sau de ce am riscat unde nu trebuia. De ce? Pentru a şti ce să evit, ce să repar sau să îmbunătăţesc. Dacă aş spune că a fost un an perfect, nu ar crede nimeni… sau e posibil să mă mint. Nu am început a XI-a cu multe planuri; mai bine zis, nu am avut niciunul. De ce aş fi avut? Pentru a exista încă un motiv de a mă învinovăţi atunci când ceva anume nu a decurs conform ideilor mele? Am preferat să las totul să vină de la sine şi a fost bine. Acum stau în faţa unei bariere între eu – cea în curs de maturizare şi eu – mai matură. Încă nu ştiu dacă vreau să păşesc peste această limită cu aceeaşi grabă cu care am trecut peste celelalte sau dacă îmi doresc să o cunosc pe cealaltă eu. Îmi iau timpul necesar pentru a reflecta la ceea ce voi deveni şi la ceea ce sunt în prezent. De fapt, e doar o schimbare fundamentală  pe care oricum nu o pot evita… dar de ce nu aş prelungi momentele dinaintea sa?

Nu ştiu cât de repede va trece şi ultimul an de liceu… probabil ca şi ceilalţi. Dacă acum ceva timp încă nu mă puteam imagina în postura de absolventă, acum imaginea aceasta îmi vine cât de des în minte şi, pe lângă ea, rememorez amintiri din perioada în care încă mă numeam un “boboc”.

Însă, în prezent, cele scrise mai sus ar fi denumite banal “teorii”. Întreaga etapă mentală ce presupune crearea unei noţiuni a fost înlocuită cu aşa-numitul motor de căutare, termen care pentru mine e similar cu “un creier virtual”. Se consideră a fi un real ajutor în diferite domenii, dar nu am aceeaşi impresie. A nu se înţelege greşit, nu sunt contra tehnologiei, ci doar împotriva unor persoane care au înţeles că internetul a fost inventat doar pentru a-şi face temele şi pentru a îi uşura de… atât de dificila ocupaţie de a gândi uneori. Observ, din ce în ce mai mult, că mulţi nu mai încearcă, măcar, să dezvolte o părere personală. Oricât de deplorabilă ar fi acea opinie, e a lor, arată cine sunt şi ce capacitate intelectuală au. Însă trebuie să realizeze că nu se vor afla în orice situaţie în faţa calculatorului, având şansa să dea un search pe prea-măritul Google şi astfel să pară deosebit de inteligenţi, când, de fapt, nu sunt. Da! Deşi acum îmi citeşti un eseu complex despre… filosofia lui Kant, ştiu că tu nu ai fi în stare niciodată să dezvolţi astfel ideea respectivă. Ceea ce poţi cu adevărat se observă din discuţiile purtate cu tine, din care văd că gândirea ţi-e cam limitată pentru un subiect atât de profund. Unii ar spune că “doar se inspiră”, însă frazele întregi transpuse în textul tău nu înseamnă “a împrumuta”. Şi dacă, totuşi, selectezi informaţia greşită, dar tu o ştiai pe cea corectă? Pierderea e tot în partea ta…

E mai bine ca, prin creaţiile tale, să reflecţi cine eşti tu cu adevărat. De ce te-ai ascunde? Trebuie să îţi accepţi propriile idei şi să ţi le însuşeşti pentru că doar aşa îţi consolidezi şi încrederea în sine. Poate că vrei să fii mai bun… atunci, îndrăzneşte şi încearcă.

De ce nu te-ai considera liber? Nu te opreşte nimeni din a gândi şi, aşa cum ştiu, mintea nu cunoaşte bariere. Depăşeşte-te sau măcar încearcă; e o dovadă că nu te simţi îngrădit şi că lupţi pentru independenţa ta. Nu e nimic greşit în a-ţi forma propriile opinii, de a ţi le expune, fie că deranjează sau nu, căci, până la urmă, fiecare părere este constructivă. Cred că independenţa derivă din raţiune şi logică. Dacă ştim când e momentul să profităm de ea, înseamnă că ne-am câştigat dreptul de a o avea.

Visezi, eşti liber. De fapt, reveria e un „sinonim” al libertăţii, nonconformismului şi al propriei voinţe. Ceea nu poţi realiza , ceea ce ţi se interzice sau e prea exagerat în realitate, se preschimbă în fapte în vise. Acolo nu ai reguli, legi sau poate doar cele impuse de tine, deşi nimeni nu şi-ar fixa limite în unicul spaţiu unde e cine doreşte să fie cu adevărat.

Eşti tu, deci te consideri liber. Ai identitate, eşti diferit şi îţi poţi stabili astfel principiile de viaţă, poţi rămâne indiferent la unele păreri şi să arăţi că nu îţi pasă. Poate că prin nepăsare arăţi că tu ai libertatea de a îţi schimba atitudinea, însă totul rămâne la alegerea ta.

Eşti liber pentru că vrei sau doar atunci când vrei. Atunci când îţi sunt impuse anumite restricţii, gândeşte-te că totuşi, libertatea o găseşti în orice, asta doar dacă ştii unde să cauţi.

De fapt toţi ajungem, măcar o dată, să fim personajele din jocul propriei minţi. E atât de uşor să te pierzi în labirintul complex al psihicului, încât revenirea în planul material poate părea superficială. Realizăm cu greu că, într-un anumit punct, nu mai controlăm noi gândirea, iar rolurile se inversează. De aici apar iluziile care, dacă nu suntem suficient de atenţi, ne pot schimba şi nu întotdeauna în bine. De câte ori nu percepem fals ceea ce este evident? Sau poate că asta şi dorim… să evităm adevărul, care ne poate răni, prin crearea unei lumi perfecte, dar în care existăm doar noi. Această irealitate este proiectată pentru o singură persoană, pentru creator. E teatrul imaginaţiei în care suntem, pe rând, spectatori, personaje şi scenarişti. Rolurile ne sunt schimbate mereu pentru a putea astfel vedea acea „lume” din fiecare perspectivă şi pentru a înţelege orice ni se pare un mister al său. Însă ficţiunea nu reuşeşte niciodată să îşi transpună perfecţiunea şi în realitate, acolo unde, din păcate, greşim, dezamăgim şi suntem dezamăgiţi. Acolo putem doar evolua ca persoană, învăţa să citim orice expresie falsă şi să încercăm să o utilizăm, la rândul nostru.

Pentru restul, rămâne iluzia. Măcar ştim că în acel loc suntem cine dorim şi nu cine vrem să arătăm că suntem. Sau poate că doar că în irealitate ne este permis să acţionăm după bunul plac, căci, până la urmă, noi controlăm totul.

Incertitudinea vine împreună cu alegerile făcute. Nu poţi fi niciodată prea sigur pe viitor astfel încât să pasezi sentimentele de îndoială de partea destinului. De fapt, pe parcurs învăţăm să trişăm. Cum? Influenţăm rezultatul, ne asigurăm că totul e în favoarea noastră încă de la început şi încercăm să înlăturăm eventualele piedici înainte de a „da răspunsul final”. Nu suntem corecţi, întradevăr; însă de ce am fi, dacă în joc se află interesele noastre?

Hotărârile reflectă uneori cât de bine ne cunoaştem, iar odată cu trecerea printre ani ele devin obligaţii. Se înmulţesc, ne presează, au termene limită şi ne afectează într-o anumită măsură. Sunt ca un indicator al maturităţii, la care punctul maxim e atins atunci când decizia corectă te introduce într-o nouă etapă. Alegerile au un scop; ni se demonstrează ceva sau pur şi simplu sunt un pas al evoluţiei noastre. Cert e că ele ne sunt impuse de alte persoane, iar opţiunile nu sunt întotdeauna în favoarea noastră. Nu oricine oferă alternative este bine intenţionat, cum nici o hotărâre pe care o considerăm propice nu ne avantajează. Unicul defect uman în luarea unei decizii este graba cu care încercăm să rezolvăm totul. Nu analizăm, trecem peste detalii – fie ele importante sau nu – şi alegem fără a deschide bine ochii.

Decizia va fi întotdeauna o testare: a dezvoltării, rezistenţei, echilibrului şi chiar şi a raţiunii. Ne va demonstra mereu că nu suntem pregătiţi pentru ceva anume şi ne va pune faţă în faţă cu realitatea.