Ploaie de idei pe Strada Fictiunii

Cuprinsă de entuziasm şi curiozitate Andreea închise ochii şi, fără să mai ezite, alese un punct de pe hartă. Călătorise de nenumărate ori, însă de fiecare dată o încercau diverse sentimente care se transpuneau în emoţie, fascinaţie şi teamă de necunoscut. Știa că, alegându-şi astfel destinaţia, ar putea ajunge în locuri cunoscute, însă mai ştia că se află în posesia unei modalităţi rare de călătorie.

Descoperise harta din întâmplare, în colţul întunecat şi prăfuit al anticariatului şi, fără să stea pe gânduri, o cumpără. Mai târziu avea să afle că o simplă dorinţă, amestecată cu indicarea locului râvnit, reprezenta biletul sigur de voiaj.

cae2117e5e90d19b152a65ecd73c4b3d     Rememorând rapid fiecare destinaţie anterioară, deschise ochii şi căzu pradă uimirii. Se afla într-o locaţie neîntâlnită până atunci; însă pe cât era de nouă, pe atât de ciudată şi interesantă era. Întreg oraşul era învăluit într-o ceaţă densă, desprinsă parcă din poveşti, iar în jurul său putea simţi un aer de mister sau poate de magie. Fiecare intersecţie şi casă, fiecare persoană întâlnită în drum exercita asupra sa o atracţie întâlnită doar în cărţi. Rătăcind cu precauţie, Andreea observă că ajunse pe Strada Ficţiunii din marele oraş All. Ceva din întreaga aşezare i se părea cunoscut, de parcă mai păşise cândva pe aleile sale. Şi, de când ajunse acolo, mii de idei îi invadaseră mintea dansând, ţopăind, recreând poveşti odată citite. Însă, curând, avea să observe că nu rătăcea într-un loc banal, aşa cum nici harta sa nu o adusese în orice oraş. Un semn atârnat de balconul primei case de pe stradă o ghida spre “Poet’s Corner”. Animată de oportunitate,  o luă la fugă pe scările de la intrare; înăuntru, spre marea sa surpriză, se întâlni cu Sam, AJ şi celelalte personaje create de Tamara Ireland Stone în “Every last word. A schimbat impresii, a citit poezii, fără să creadă că visele chiar devin realitate. În camerele de la etaj, Andreea a poposit preţ de câteva ore în biblioteca misterioasă a lui Mikkel Birkegaard pentru a putea răsfoi câteva romane umbrite de necunoscut.

Apoi, revenind pe Strada Ficţiunii, se întâlni cu Jane Austen pe care nu ezită să o întrebe despre farmecul aparte al lui Elizabeth Bennet şi despre adevăratele prejudecăţi ale acelei epoci. La patiseria din colţ Andreea avu oportunitatea să înşire câteva fraze în viitorul roman al lui Dan Brown, în timp ce acesta îşi savura liniştit croissantul.

Cu Dostoievski zăbovi mult timp… Fiecare cuvânt, fiecare gând împărtăşit cu el i se păreau ireale, dar profunde; orice idee avea un înţeles aparte şi, curând, Andreea se izbi de “realitatea” cărţilor lui Dostoievski. La petrecerea dată de cu seară, Andreea a cunoscut-o pe Harper Lee şi a realizat că a ucide o pasăre cântătoare este, cumva, otrava moralităţii. S-a mai lovit, în treacăt, de Nabokov şi a sa Lolita, iar la finalul unei nopţi magice s-a întâlnit şi cu gazda petrecerii, Holly Golightly. Se pare că şi Truman Capote îşi are locuinţa pe Strada Ficţiunii.

Ieşind în aerul rece al nopţii, Andreea constată că ajunsese la destinaţia mult dorită, în care toţi autorii şi personajele preferate îşi dau întâlnire pentru a scrie o întreagă istorie a ficţiunii. Fiecare dintre aceştia i-au transmis Andreei sentimente unice prin zecile de cărţi citite şi i-au dăruit idei noi pentru situaţii neaşteptate.

Deci, cumva, Strada Ficţiunii este o sursă continuă de inspiraţie!

Anunțuri

Dacă…

Avem prea mult timp şi prea puţin curaj. Avem prea multe întrebări, însă răspunsurile apar cam rar. Suntem limitaţi de conştiinţă, graniţe invizibile ale societăţii, prejudecăţi  şi false păreri. Ne mulăm în funcţie de situaţie, de anturaj, de diferite vorbe. Orice vis, fiecare dorinţă devine un clişeu început cu “dacă aş” şi finalizat brusc cu “însă nu”.  Ce ne caracterizează sunt doar câteva fraze neîncheiate, care îşi aşteaptă finalul…images

Dacă” a devenit definiţia succintă a iluziei şi a dorinţei ascunse. Personalizează un viitor incert şi aduce în prim plan nesiguranţa.  E sinonim al temerilor, al supoziţiilor, al încercărilor. Spune diferite poveşti despre atitudine, încredere şi  curaj. Emană pesimism.

Totuşi, fiecare dacă” poate lua forma începutului. Poate să ne recreeze, să ne redefinească, să ne transpună într-o altă situaţie şi, nu în ultimul rând, să ne îmbrace în necunoscut. Totul depinde de noi înşine, de sensul pe care dorim să i-l atribuim şi cât de dispuşi suntem să ne lăsăm purtaţi de vise… Noi suntem cei ce îi atribuim puterea acestui “cameleon gramatical”.

În final, de care parte a liniei ne aflăm? Încercăm noi să îi dăm un sens unic sau ne lăsăm conduşi de circumstanţe?

Fericirea e subiectiva

    Formulăm definiții universale pentru fiecare element care ne caracterizează existența. Ne lăsăm pierduți ȋn dansul lent al cuvintelor ce fac necontenit piruete ȋn jurul nostru și uităm să oferim propriile interpretări lucrurilor care contează cu adevărat. Lăsăm obiectivismul să ȋnlocuiască treptat orice urmă de atingere personală, astfel devenind ușor de comparat, mental, cu restul. Sentimentul de generalizare ne acaparează, da… ȋnsă fericirea cine o poate ȋncadra ȋn categoria de universal?

    happiness-keep-calm-photography-quote-Favim.com-208054 Fericirea e subiectivă. Totodată e și instabilă; are nenumărate interpretări, ȋn fiecare zi altele. Este proiectată ȋn profunzimile sufletului de o privire ȋnsetată de beatitudine, de ȋmplinirea deplină și chiar de gesturi mărunte. De fapt, există moduri infinite ȋn care aceasta poate prinde rădăcini ȋn interiorul nostru.

    Fericirea este creată, dar la rândul său creează. Oferă unicitate prin căile prin care este ȋnțeleasă, definită și simțită. Dăruiește empatie, putere, liniște și schimbă diferite aspecte ale vieții. E ca un pictor, doar că pensula sa alunecă lin pe pânza albă a timpului colorând perspective și destine. Iar noi… rămânem la stadiul de autor al cărui manuscris intitulat generic “Fericirea” are nevoie de note de subsol pentru a căpăta un sens atât de personal nouă.

      Fericirea spune o poveste. Pentru ieri, pentru azi și pentru totdeauna… pentru fiecare ȋn parte.

The mirror to your soul

Privești, absent, fiecare reflexie a ceea ce compune ȋntregul concept fizic de “sine”. Vizualizezi, analizezi, cauți mereu aceleași trăsături perfecte sau imperfecte și nu uiți niciodată de limita dintre cele două. Cercetezi doar concretul, palpabilul, te limitezi la ceea ce ȋți e deja cunoscut, fără a trece de bariera, să-i spunem, anatomică. Unde ȋți este curajul, puțina nebunie care alimentează curiozitatea?  Unde ȋți este nevoia de a descoperi idealul sau, și mai bine, adevărata esență a sufletului?

Întreaga viață te afli ȋn căutarea elementelor care te definesc, persoanelor care aduc schimbare și noutate, ȋnsă ai observat că această cursă nu se termină? Îți fură energia, te epuizează, iar ȋn final ȋncă mai ai ȋntrebări, ȋncă mai cauți definiția exactă a sinelui. Ia o pauză. Întoarce oglinda care reflectă mai mult decât un chip obosit, așază-te confortabil și pregătește-te de o călătorie spre adevăratul “sine”. Sufletul. Detașează-te de ceea ce te ȋnconjoară, privește atent spre haosul interior, ȋnțelege că esența se află chiar ȋn acea dezordine de trăiri și sentimente. Nu ȋncerca să organizezi un loc ȋn care răvășeala spune mai multe despre tine decât orice cuvânt. Lasă-te pătruns de orice simțire, dansează lent pe muzica dictată de interior, călătorește spre cunoaștere. Acum spune-mi; cine ești cu adevărat?

Descriem fiecare zi, fiecare persoană ȋn câteva cuvinte. Însă ne este greu să găsim frazele necesare să ne caracterizeze. Ne ȋmpiedicăm de elemente fizice, banale, evităm să schițăm interiorul. Privind spre sine, eu mă regăsesc la ȋnceputul unui drum pavat cu sperante, iluzii, deziluzii… Stau neclintită și privesc cum copacii ȋnșirați de-a lungul său ȋnfloresc ȋncetișor, schimbându-mă. E liniște acum; e liniște fiindcă nu am ȋnceput să caut. Sunt conștientă că odată cu primii pași făcuți pe acel drum, haosul creat de sentimente mă va acapara; doar atunci voi ști că m-am regăsit. TU cine ești?

Who am I?

Sunt un actor al comediei numită “viață”. Sunt doar o piesă de șah care așteaptă cuminte mutarea finală, de victorie. Sunt o reflexie ȋn imensa oglindă a timpului sau poate o umbră docilă a egoului. Însă mai cred că sunt un amestec de definiții formulate, ȋn mod subiectiv, de cei din jurul meu, căci ȋn descrierea unei persoane nu este loc de obiectivitate.  Dar mai știu și că sunt formată din bucăți de trecut, prezent și viitor.

Imagine   Mă regăsesc ȋn imaginea pe care o descopăr dimineața, ȋn fiecare zâmbet, ȋn fiecare lacrimă, ȋn orice cuvânt, fiindcă toate acestea reprezintă rezultatul a ceea ce sunt, al acțiunilor mele. Nu, nu sunt definită doar de niște cuvinte adresate de oameni poate chiar străini sufletului meu, căci verba volant. Cred cu tărie că reacțiile pe care le provoc spun mai multe despre mine decât orice descriere elaborată, căci, sub impulsul de moment, fiecare dintre noi deține o anumită doză de obiectivism. Sunt ceea ce ȋmi doresc să fiu;  ȋn același timp,  iau sute de forme ȋn mintea celor din jur, mă transform ȋn altceva,  ȋnsă ȋn lumea materială rămân aceeași. Cuvintele-mi sunt zvâcniri ale sufletului și ale minții, privirea-mi reflectă sentimentele, iar acțiunile ȋmi devin un rezultat al rațiunii. Sunt un compus rezultat din amestecul dintre subiectivism și obiectivism: nu totul e real, ȋnsă undeva, acolo, e și adevăr…

Personalitatea mea e o scurtă poveste despre timp și ani. Cea de ieri devine cea de azi, iar aceasta privește mai departe…

Imagine

Fabrica de sentimente

Suntem dominați de diverse trăiri. Teamă, fericire, incertitudine, toate acestea compun ceea ce noi numim sensibilitate sau “partea umană”. Într-o oarecare măsură, sufletul reprezintă motorul ȋntregii noastre expresii, pe când sentimentele ar putea fi foarte bine comparate cu combustibilul fără de care am deveni niște persoane plate. Dar oare cât de mult ne definește această latură?Imagine

Ne-am gândit vreodată că poate ceea ce simțim e doar o ȋncercare timidă a rațiunii de a ascunde adevăratele trăiri? Că sentimentele sunt conectate ȋntre ele de fața nu tocmai plăcută a societății și de impresiile pe care aceasta ni le lasă?  Cred că un sentiment derivă din altul; chiar dacă sunt diametral opuse, unul are puterea de a prelungi și de a accentua efectul celuilalt. Doar ȋn noi se află capacitatea de a creea trăiri secundare care să ne ȋnșele mintea și care să disimuleze ȋn fața necunoscutului și a ceea ce considerăm a fi străin. Mai cred că suntem capabili să ne lăsăm conduși de sentimente doar ȋn limitele ȋn care  nu devin propriul dușman și nu reprezintă un atac la integritatea noastră; ȋn momentul ȋn care acestea trec de acele bariere, modul de a riposta e de a da naștere unor noi trăiri. Poate că sufletul nostru e pură chimie. Sentimente aflate ȋn  reacții catalizate de diferite amintiri sau acțiuni… atât de simplu. Speranța derivă din suferință combinată cu agonie, dezamăgirea derivă din eșec, ȋncrederea derivă din sinceritate așa cum și fericirea derivă din iubire (iar aici, ideea ȋn sine e reversibilă).

Într-un final cred că suntem ceea ce simțim. Sentimentele se reflectă ȋn gândirea noastră, dar și rațiunea se reflectă ȋn sentimente. Așa că trăirile sunt rezultatul complementarității dintre minte și suflet…

F5E104B0920018D1E3EBAF66C2D96868

Giving up

„You can have anything you want if you will give up the belief that you can’t have it.’

Atunci când suntem faţă în faţă cu o schimbare, avem tendinţa de a renunţa la lucruri şi obiceiuri care reprezentau “micile plăceri” din timpul liber sau momentele noastre de calm şi întâlnire cu sinele. Pentru a face loc unor alte activităţi, care devin rutină, îndepărtăm şi uităm esenţialul, acel ceva ce ne hrănea spiritul. Dacă suntem capabili să ne adaptăm la schimbări, de ce totuşi rareori reuşim să păstrăm “micile bucurii ale sufletului”?

Ne este mult mai uşor să renunţăm, decât să încercăm… Acesta e un fapt dovedit de fiecare persoană măcar o dată în viaţă. Poate că suntem prea slabi pentru a merge contrar sensului impus de societate, serviciu şi cotidian sau poate încă nu ştim că timpul ne oferă şansa, oricât de puţin, să defilăm pe două străzi  ce ne compun viaţa. Acaparaţi de maratonul rutinei, lăsăm să ne scape şansa de a ne cultiva vechea pasiune şi de a descoperi altele noi. Astfel, ceea ce reprezenta “un eu ascuns” începe să pălească în faţa realităţii şi a timpului limitat, iar nouă nu ne mai rămâne decât superficialul. Ar trebui să reflectăm asupra acţiunilor noastre, să comparăm diferite momente ale existenţei şi apoi să realizăm când viaţa o ia pe altă cale în care nu se regăsesc şi elementele care ne mulţumesc sufleteşte.

Şi totuşi… de ce renunţăm? Din laşitate, indiferenţă, slăbiciune sau  pur şi simplu nu conştientizăm acest lucru? Trăim oare sub dominaţia schimbărilor permanente  încât noi să nu mai avem nici măcar un cuvânt de spus într-o astfel de situaţie? Poate că suntem influenţaţi de descurajare, de fiecare cuvânt spus împotriva acţiunilor noastre, astfel încât renunţarea devine soluţia cea mai bună. Cred că ar trebui să luptăm pentru  ceea ce numim pasiune, să ne menţinem spiritul, pentru că astfel ne vom simţi compleţi.

Cred că, într-un final, renunţarea vine din frica noastră de a nu eşua în planul principal al vieţii, din faptul că nu realizăm că timpul e oarecum răbdător şi deseori, din indiferenţă. Dacă nu luptăm pentru ceea ce ne motivează şi ne reprezintă, oare nu devenim superficiali şi pălim în faţa viitorului?