Who am I?

Sunt un actor al comediei numită “viață”. Sunt doar o piesă de șah care așteaptă cuminte mutarea finală, de victorie. Sunt o reflexie ȋn imensa oglindă a timpului sau poate o umbră docilă a egoului. Însă mai cred că sunt un amestec de definiții formulate, ȋn mod subiectiv, de cei din jurul meu, căci ȋn descrierea unei persoane nu este loc de obiectivitate.  Dar mai știu și că sunt formată din bucăți de trecut, prezent și viitor.

Imagine   Mă regăsesc ȋn imaginea pe care o descopăr dimineața, ȋn fiecare zâmbet, ȋn fiecare lacrimă, ȋn orice cuvânt, fiindcă toate acestea reprezintă rezultatul a ceea ce sunt, al acțiunilor mele. Nu, nu sunt definită doar de niște cuvinte adresate de oameni poate chiar străini sufletului meu, căci verba volant. Cred cu tărie că reacțiile pe care le provoc spun mai multe despre mine decât orice descriere elaborată, căci, sub impulsul de moment, fiecare dintre noi deține o anumită doză de obiectivism. Sunt ceea ce ȋmi doresc să fiu;  ȋn același timp,  iau sute de forme ȋn mintea celor din jur, mă transform ȋn altceva,  ȋnsă ȋn lumea materială rămân aceeași. Cuvintele-mi sunt zvâcniri ale sufletului și ale minții, privirea-mi reflectă sentimentele, iar acțiunile ȋmi devin un rezultat al rațiunii. Sunt un compus rezultat din amestecul dintre subiectivism și obiectivism: nu totul e real, ȋnsă undeva, acolo, e și adevăr…

Personalitatea mea e o scurtă poveste despre timp și ani. Cea de ieri devine cea de azi, iar aceasta privește mai departe…

Imagine

Anunțuri

Giving up

„You can have anything you want if you will give up the belief that you can’t have it.’

Atunci când suntem faţă în faţă cu o schimbare, avem tendinţa de a renunţa la lucruri şi obiceiuri care reprezentau “micile plăceri” din timpul liber sau momentele noastre de calm şi întâlnire cu sinele. Pentru a face loc unor alte activităţi, care devin rutină, îndepărtăm şi uităm esenţialul, acel ceva ce ne hrănea spiritul. Dacă suntem capabili să ne adaptăm la schimbări, de ce totuşi rareori reuşim să păstrăm “micile bucurii ale sufletului”?

Ne este mult mai uşor să renunţăm, decât să încercăm… Acesta e un fapt dovedit de fiecare persoană măcar o dată în viaţă. Poate că suntem prea slabi pentru a merge contrar sensului impus de societate, serviciu şi cotidian sau poate încă nu ştim că timpul ne oferă şansa, oricât de puţin, să defilăm pe două străzi  ce ne compun viaţa. Acaparaţi de maratonul rutinei, lăsăm să ne scape şansa de a ne cultiva vechea pasiune şi de a descoperi altele noi. Astfel, ceea ce reprezenta “un eu ascuns” începe să pălească în faţa realităţii şi a timpului limitat, iar nouă nu ne mai rămâne decât superficialul. Ar trebui să reflectăm asupra acţiunilor noastre, să comparăm diferite momente ale existenţei şi apoi să realizăm când viaţa o ia pe altă cale în care nu se regăsesc şi elementele care ne mulţumesc sufleteşte.

Şi totuşi… de ce renunţăm? Din laşitate, indiferenţă, slăbiciune sau  pur şi simplu nu conştientizăm acest lucru? Trăim oare sub dominaţia schimbărilor permanente  încât noi să nu mai avem nici măcar un cuvânt de spus într-o astfel de situaţie? Poate că suntem influenţaţi de descurajare, de fiecare cuvânt spus împotriva acţiunilor noastre, astfel încât renunţarea devine soluţia cea mai bună. Cred că ar trebui să luptăm pentru  ceea ce numim pasiune, să ne menţinem spiritul, pentru că astfel ne vom simţi compleţi.

Cred că, într-un final, renunţarea vine din frica noastră de a nu eşua în planul principal al vieţii, din faptul că nu realizăm că timpul e oarecum răbdător şi deseori, din indiferenţă. Dacă nu luptăm pentru ceea ce ne motivează şi ne reprezintă, oare nu devenim superficiali şi pălim în faţa viitorului?

Time of my life

Realizăm – sau, ca să fiu mai clară, realizez – în anumite momente că timpul este personajul antagonist din propriul basm al vieţii. Însă pentru a accentua ironia sorţii, oricât am încerca, finalul nu ne arată niciodată drept câştigători. Astfel că cei patru ani de liceu au trecut atât de repede nu doar pentru mine, ci pentru o întreagă generaţie.

Cred că noi conştientizăm adevărata frumuseţe a liceului abia atunci când suntem puşi faţă în faţă cu finalul acestei etape. Înţelegem că nu am apreciat aşa cum trebuie fiecare moment de eşec sau de “15 minutes of fame”, că am luat decizii pripite şi că întotdeauna a fost loc de mai bine. Este şi normal ca acum, privind înapoi mai dezvoltaţi  ca mentalitate, să nu fim mulţumiţi de ceea ce reprezentam în urmă cu  doi-trei ani. Am evoluat! Şi pentru asta trebuie să le mulţumim prietenilor, profesorilor, dar şi celor care ne-au alimentat perseverenţa şi ambiţia. Însă fiecare etapă are şi un început,şi  ce am lăsat în urmă e doar o parte din adolescenţa noastră. Fiecare caracterizează anii de liceul dintr-o anumită perspectivă, în funcţie de persoana care l-a influenţat (a se citi profesor ), de momentele care l-au marcat şi de replicile comice întipărite adânc în memorie.

Eu am versiunea proprie, în care parcă mă şi văd evoluând de la copilul emoţionat şi temător din clasa a IX-a, la adolescenta de la final de a XII-a,  conştientă că am terminat ceea ce consider a fi “time of my life”. Nu ştiu când au trecut cei patru ani, unde am lăsat o parte din mine şi nici nu îmi pot imagina ceea ce urmează. Însă ştiu că voi păstra întotdeauna ca amintire orice situaţie comică/jenantă, replică acidă/ironică şi feţele noastre dezorientate din timpul testelor la matematică sau fizică.  Căci ce poate fi mai bulversant pentru noi, dacă nu formulele kilometrice de la chimie şi atitudinea ironică a profesorilor când avem – în sfârşit – momente de seriozitate?  Nu voi înţelege niciodată de ce modul de a fi încurajaţi a fost realizat prin scoaterea în evidenţă a puţinelor elemente negative şi de ce a fi “boboc” e sinonim cu “eşti prea mic pentru a discuta cu tine”.

De întreaga experienţă din liceu îmi va fi dor şi peste un an, dar şi peste 10, căci clipele petrecute aici nu le voi putea înlocui niciodată. Pe ultima sută de metri mi-am exersat privirea cu aer de superioritate spre “bobocei”, aşa cum bine ne-au învăţat cei din generaţiile anterioare. Cred că e timpul să predăm ştafeta următorului rând de absolvenţi!

 

 

 

 

 

 

Falsitate…

“Everyone, when there’s war in the air, learns to live in a new element: falsehood.
Jean Giraudoux

 Falsitate. Asta vedem, auzim şi uneori chiar abordăm.  Încă nu ne-am obişnuit să fim noi înşine, să ne etalăm caracterul în forma sa pură şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Nu am învăţat să ne folosim de ceea ce avem pe moment sau de ceea ce ne defineşte ca persoană. Suntem într-o continuă evoluţie care pentru unii, din cauza influenţelor exterioare negative, duce spre falsitate. Ştim noi cumva să diferenţiem între  adevăr şi făţărnicie?

De ce să minţim? Fiecare dintre noi a fost, măcar o dată, ipocrit. E o atitudine atât de naturală pentru condiţia umană încât nici nu realizăm că distruge fundamentul societăţii. Odată infiltrată în esenţa a ceea ce suntem, e pierdută orice etapă de salvare. Această concurenţă interminabilă a oamenilor şi dorinţa lor de a atinge… un anumit tip de “absolut” e doar o altă piesă din puzzle-ul falsităţii. Nu ne-am născut ipocriti, ci am devenit pe parcursul anilor. Viaţa, până la urmă, te învaţă să fii prefăcut. Poate e singura şansă să rezişti în faţa unor lupte permanente ce se dau între tine şi societate sau poate că încerci să iei exemplul celor din jurul tău. În final, războiul se câştigă utilizând armele îmbunătăţite ale adversarului, căci “a-i plăti cu aceeaşi monedă” a devenit prea clişeic în ziua de azi. De fapt, nici nu mai funcţionează, deoarece fiecare încearcă să se perfecţioneze.

A fi fals e noua atitudine sau, în limbaj uzual, “e la modă”. Se cere peste tot, de la clauze în contract, la impunerea de anumite conjuncturi. Aşa abia mai ştim cine suntem, dar să mai încercăm să descoperim adevărul din faţa noastră. Fie că vrem, fie că nu, lumea în care trăim nu se poate numi realitate. E ca un joc online în care fiecare primeşte o nouă identitate şi poate pretinde că e oricine, doar să nu dezvăluie adevărul.

Privim în oglindă, analizăm fiecare parte a ceea ce suntem, însă niciodată nu putem trage o concluzie. Ştim oare să fim naturali cu noi înşine sau ne prefacem chiar şi atunci când suntem singuri, împreună cu ego-ul nostru?

Random thoughts

Fiecare dintre noi are propriile impresii, idei ce sunt fructul unei minţi aflate într-un continuu proces de… concepere. Le numim simplu , gânduri, şi reflectă un eu concentrat asupra lucrurilor care îl definesc. De fapt, ele sunt doar o oglindă a personalităţii şi a trăirilor noastre, o replică nu chiar identică a ceea ce ne reprezintă.

Suntem arhitecţii gândurilor. Construim, pentru ca apoi, în doar câteva momente,  să ne distrugem munca . Intensitatea evenimentelor exterioare sufletului, puterea imaginaţiei şi simţul practic sunt uneltele ce clădesc din indicii ale vieţii, imperii ale minţii, totul formând labirintul ingeniozităţii. Avem posibilitatea de a reflecta asupra elementelor ce ne compun lumea, de a trage concluzii şi de a ne întoarce privirea spre noi înşine. Gândul este spaţiul nostru privat. A se accede către el este greu chiar şi pentru conştiinţa noastră. Niciodată nu vom înţelege de ce rostim cuvinte diferite de cele concepute în minte, pentru ca apoi să regretăm unele lucruri spuse sau să ne dorim să fi zis altceva. De ce ne este atât de greu să transpunem în fraze ceea ce gândim? De parcă acolo, undeva în străfundurile intelectului, s-ar afla un mecanism care sortează teoriile dezvoltate de noi, în final rezultând ceva cu totul nou, ce ne uimeşte.

Ar fi greşit să spunem că suntem stăpânii propriilor gânduri. Inversa afirmaţiei e mai corectă şi reprezintă un reper care să descrie atitudinea noastră.  Ne minţin întruna, poate inconştient, că avem o putere nemărginită asupra conştiinţei.  În fapt, gândurile ne domină întreaga existenţă, noi fiind doar personajele dintr-un joc al minţii.. Doar hrănim un eu narcisist, avid după control şi greu de mulţumit. De câte ori ne-am pierdut atenţia, lipsa de concentrare, doar pentru “a fi puşi pe gânduri”?

Suntem definiţi ca persoană, ca existenţă într-un spaţiu real doar de produsul intelectului, al minţii, al întregului proces de creare.  Avem momente de tăgadă, când încă nu ştim ce să alegem, dar toate acestea compun gândirea, destul de complexă, însă atât de simplă atunci când vorbim despre rezultatele sale.

Final countdown?

Trecem pe lângă momente, oameni, diverse întâmplări fără a conştientiza că, de fapt, mergem  prin viaţă.  Trăim prezentul gândindu-ne la viitor şi ajungem uneori  să ne transpunem într-o lume plăsmuită de idealurile noastre. Însă, în final, ce imortalizăm din toată această “paradă” a clipelor? Ce selectăm acum ne formează memoria sau, mai bine spus, ne formează pe noi

Şi aşa a mai trecut un an… de liceu. Cum a fost, nici eu nu ştiu încă. Aş vrea să îmi adun gândurile şi realizările, să le pun într-o ecuaţie dificilă de rezolvat, iar rezultatul să-l descopăr la timpul potrivit. Sau poate că îmi doresc să-l aflu acum… nu peste două zile, nici peste o lună. E important pentru mine să ştiu unde am greşit sau unde nu am realizat totul aşa cum am vrut, când am fost dezamăgită de propria gândire sau când am eşuat fără motiv, de ce nu am avut uneori mai mult curaj sau de ce am riscat unde nu trebuia. De ce? Pentru a şti ce să evit, ce să repar sau să îmbunătăţesc. Dacă aş spune că a fost un an perfect, nu ar crede nimeni… sau e posibil să mă mint. Nu am început a XI-a cu multe planuri; mai bine zis, nu am avut niciunul. De ce aş fi avut? Pentru a exista încă un motiv de a mă învinovăţi atunci când ceva anume nu a decurs conform ideilor mele? Am preferat să las totul să vină de la sine şi a fost bine. Acum stau în faţa unei bariere între eu – cea în curs de maturizare şi eu – mai matură. Încă nu ştiu dacă vreau să păşesc peste această limită cu aceeaşi grabă cu care am trecut peste celelalte sau dacă îmi doresc să o cunosc pe cealaltă eu. Îmi iau timpul necesar pentru a reflecta la ceea ce voi deveni şi la ceea ce sunt în prezent. De fapt, e doar o schimbare fundamentală  pe care oricum nu o pot evita… dar de ce nu aş prelungi momentele dinaintea sa?

Nu ştiu cât de repede va trece şi ultimul an de liceu… probabil ca şi ceilalţi. Dacă acum ceva timp încă nu mă puteam imagina în postura de absolventă, acum imaginea aceasta îmi vine cât de des în minte şi, pe lângă ea, rememorez amintiri din perioada în care încă mă numeam un “boboc”.

Simple iluzii…

Fiecare vede realitatea într-un mod propriu. Unii o acceptă aşa cum e, iar alţii o personalizează. Pentru cei din urmă, întregul univers le este construit în jurul unor iluzii. Căci a-ţi forma existenţa pe baza unor aparenţe neadecvate poate fi chiar înşelător, iar confruntarea finală cu realul scoate întotdeauna la suprafaţă himerele.

De fapt toţi ajungem, măcar o dată, să fim personajele din jocul propriei minţi. E atât de uşor să te pierzi în labirintul complex al psihicului, încât revenirea în planul material poate părea superficială. Realizăm cu greu că, într-un anumit punct, nu mai controlăm noi gândirea, iar rolurile se inversează. De aici apar iluziile care, dacă nu suntem suficient de atenţi, ne pot schimba şi nu întotdeauna în bine. De câte ori nu percepem fals ceea ce este evident? Sau poate că asta şi dorim… să evităm adevărul, care ne poate răni, prin crearea unei lumi perfecte, dar în care existăm doar noi. Această irealitate este proiectată pentru o singură persoană, pentru creator. E teatrul imaginaţiei în care suntem, pe rând, spectatori, personaje şi scenarişti. Rolurile ne sunt schimbate mereu pentru a putea astfel vedea acea „lume” din fiecare perspectivă şi pentru a înţelege orice ni se pare un mister al său. Însă ficţiunea nu reuşeşte niciodată să îşi transpună perfecţiunea şi în realitate, acolo unde, din păcate, greşim, dezamăgim şi suntem dezamăgiţi. Acolo putem doar evolua ca persoană, învăţa să citim orice expresie falsă şi să încercăm să o utilizăm, la rândul nostru.

Pentru restul, rămâne iluzia. Măcar ştim că în acel loc suntem cine dorim şi nu cine vrem să arătăm că suntem. Sau poate că doar că în irealitate ne este permis să acţionăm după bunul plac, căci, până la urmă, noi controlăm totul.