Poveşti cu BAC… şi despre BAC

Aşa-numitul “examen de maturitate” din acest an a fost unul mult discutat, mediatizat, modificat, în final punându-i-se amprenta de sever. Înainte şi după perioada de testare a absolvenţilor de liceu au apărut opinii pro, dar şi contra, despre modul în care a fost organizat BAC-ul.  Părerile au venit atât din partea elevilor, cât şi din cea a părinţilor, însă o simplă idee nu a schimbat nimic.

2011 a fost anul în care promovabilitatea bacalaureatului a scăzut dramatic. Acum, fiecare încearcă să arunce vina asupra cadrelor didactice, sistemului, supraveghetorilor etc., dar nimeni nu îşi întoarce privirea către cei a căror notă finală nu a trecut de 5. Bineînţeles, undeva şi profesorii  au făcut o greşeală, însă  nu ar trebui să li se aducă lor toate acuzaţiile.  Cred că întrebarea corectă în această situaţie ar fi “cum s-a ajuns aici?”, şi nu “cum l-am putea demite pe Funeriu?”.  S-a speculat că supravegherea este o simplă metodă de intimidare a candidaţilor, iar aceştia au aprobat ideea spunând că nu se pot concentra ştiind că sunt “urmăriţi”. De ce i-ar interesa prezenţa unui simplu obiect plasat într-un colţ obscur al sălii de clasă, când au în faţă subiecte de al căror rezultat depinde admiterea lor în învăţământul universitar? Intimidantă ar fi prezenţa unei persoane lângă elev…   Apoi, problema s-a mutat de la nivel ul tehnic, la cel de redactare a variantelor de BAC. Formularea text dramatic  a indus în eroare liceenii, aici fiind vinovat tot ministerul. După examen, însă, apar profesorii care afirmă că totul a ţinut de neatenţia elevilor. Aici, sunt de acord. De ce unii dintre ei au ştiut ce s-a cerut cu adevărat, în timp ce alţii au pierdut puncte datorită subiectului III?

În altă ordine de idei, există licee în care nici un candidat nu a promovat examenul, însă au reuşit să termine cei patru ani de liceu cu medii favorabile. Aici vina este împărţită între cadrele didactice şi elevi. De ce? Unii profesori nu i-au apreciat în funcţie de adevărata lor valoare, ci au preferat să le ofere acel 5, “de trecere”. De aici, văzând că se pot obţine mai uşor  note, au considerat că BAC-ul e acelaşi lucru, dar s-au înşelat.  Acum, licee întregi din ţară se înscriu pentru a doua sesiune.

Felicitări celor care au trecut examenul de bacalaureat şi succes la cel de admitere! Ştiu că nu a fost uşor pentru voi, aşa cum nu îmi va fi nici mie în 2012, însă aţi demonstrat că puteţi.  Celor care încearcă şi în următoarea sesiune, mult noroc!

Anunțuri

Lack of ideas

Am realizat că imaginaţia este esenţială pentru noi idei şi… invers. De fapt, întotdeauna am crezut că “rezultatul” unui profund proces de gândire ne ajută să ne dezvoltăm  sub toate aspectele. Cum? Reuşim să avem o identitate, să ne definim şi să ne evidenţiem unicitatea. Printr-o încercare putem construi inimaginabilul sau chiar un  punct de reper pentru alţii şi astfel să devenim creatorii unei idei care, în viitor, poate fi considerată mai mult decât un simplu concept.

Însă, în prezent, cele scrise mai sus ar fi denumite banal “teorii”. Întreaga etapă mentală ce presupune crearea unei noţiuni a fost înlocuită cu aşa-numitul motor de căutare, termen care pentru mine e similar cu “un creier virtual”. Se consideră a fi un real ajutor în diferite domenii, dar nu am aceeaşi impresie. A nu se înţelege greşit, nu sunt contra tehnologiei, ci doar împotriva unor persoane care au înţeles că internetul a fost inventat doar pentru a-şi face temele şi pentru a îi uşura de… atât de dificila ocupaţie de a gândi uneori. Observ, din ce în ce mai mult, că mulţi nu mai încearcă, măcar, să dezvolte o părere personală. Oricât de deplorabilă ar fi acea opinie, e a lor, arată cine sunt şi ce capacitate intelectuală au. Însă trebuie să realizeze că nu se vor afla în orice situaţie în faţa calculatorului, având şansa să dea un search pe prea-măritul Google şi astfel să pară deosebit de inteligenţi, când, de fapt, nu sunt. Da! Deşi acum îmi citeşti un eseu complex despre… filosofia lui Kant, ştiu că tu nu ai fi în stare niciodată să dezvolţi astfel ideea respectivă. Ceea ce poţi cu adevărat se observă din discuţiile purtate cu tine, din care văd că gândirea ţi-e cam limitată pentru un subiect atât de profund. Unii ar spune că “doar se inspiră”, însă frazele întregi transpuse în textul tău nu înseamnă “a împrumuta”. Şi dacă, totuşi, selectezi informaţia greşită, dar tu o ştiai pe cea corectă? Pierderea e tot în partea ta…

E mai bine ca, prin creaţiile tale, să reflecţi cine eşti tu cu adevărat. De ce te-ai ascunde? Trebuie să îţi accepţi propriile idei şi să ţi le însuşeşti pentru că doar aşa îţi consolidezi şi încrederea în sine. Poate că vrei să fii mai bun… atunci, îndrăzneşte şi încearcă.

Idei geniale şi decădere

Ministrul Învăţământului, Daniel Funeriu, doreşte să fie în pas cu moda. Văzând că duo-ul Boc-Băsescu taie orice salariu, creşte fiecare taxă şi exportă populaţie aptă de muncă în ţările deja descoperite de români, acest domn revine în atenţia noastră cu o propunere absolut genială.

Îndepărtat de atitudinea Zen din cauza controverselor politice, Funeriu taie şi el. De această dată, banii universităţilor de stat. Nu îmi dau seama: dânsul nu este informat despre situaţia economică actuală sau are doar o imaginaţie incredibil de bogată? Tind să aleg ambele variante. Într-o ţară în care absolvenţii de liceu emigrează din imposibilitatea de a urma o facultate, fie ea la buget sau taxă, ministrul nu mai oferă opţiunea de a continua studiile după clasa a 12-a. Se întreabă cineva de ce? Cu două salarii de bugetari, şi ele cu mult reduse, părinţii nu îşi permit şi strictul necesar şi costurile unui student în acelaşi timp. Da, odată admis la o universitate, îţi poţi găsi un serviciu, însă nu toate au un program flexibil, cu mult timp liber, în care poţi adăuga şi câteva ore de muncă. Înţeleg, se doreşte a fi o ţară dezvoltată, în pas cu cele occidentale, dar noi încă suntem sub nivelul acestora la capitolul mentalitate. Bursele oferite studenţilor nu ajung pentru plata chiriei, achiziţionarea materialelor de studiu sau pentru un trai decent.
Dacă această lege va trece, ce va face generaţia mea peste doi ani? Realizând un mic calcul, observăm că salariile părinţilor nu pot plăti nici un sfert din taxa anuală a unei universităţi. Bineînţeles, fără sa vorbim de cazare şi puţini bani de buzunar. Nu putem spera că onorariile acestora vor reveni la forma iniţială şi nici că în viitor nu vom fi măcar o dată şomeri.

În câţiva ani prevăd o ţară populată doar de particule de praf, fără specimene numite oameni… cam ca un clişeu din filme. Să nu fiţi speriaţi, e doar România!

A picat!

„- Dacă pezevenghiul ăsta nu e mâine în Bucureşti, la Cameră, îl dau afară pe cumnatu-său de la Credit!… Vreau să se ştie cine umblă în două luntre… Înţelegi… unul să nu lipsească… Am nevoie să fiu aprobat zgomotos…”

                                                   ( Camil Petrescu, „Patul lui Procust” )

   Nu guvernul Boc, care ar fi meritat din plin, ci săraca moţiune de cenzură. Din cauza celor opt voturi necesare pentru a fi validată, aceasta a avut un sfârşit tragic şi mult mediatizat. Astfel, prim-Bocul ţării a afişat cunoscutul zâmbet tâmp, urmat probabil de replica: “I-am ciuruit!”.

    Uimită? Nu! De parcă nu ne-am obişnuit deja cu acest guvern rezistent, imun la orice injurie şi observaţie venită din partea populaţiei. Mă întreb cum se numesc vitaminele pe care le folosesc: Nesimţire, Nepăsare, poate? Decât să ne omoare ei, prin reducerea salariilor, mai bine am căuta o frânghie bună. De ce să le lăsăm lor această satisfacţie? Acesta e caz tipic, deja. Astăzi sunt intrigată de alte manifestări ale politicienilor. În timpul votului, camera de plen a fost inundată de huiduieli şi de alte acţiuni. Supărat pe colegii PSD-işti, care întocmeau o listă a ruşinii, un oarecare deputat a realizat un knock out ( din câte am observat ) cu acel tabel impunător. Adevărul doare, dom’le! Dar nu asta este “faza zilei”. Cel mai sus menţionat are un coleg, al cărui nume l-am uitat, care a “dat citire” listei cu toţi corupţii. Domnul acesta are atitudine, nu glumă! Câteva fraze rostite de el, pe care le-am reţinut:”Nu se aude până în Brăila?”,  “Aici nu sunteţi la d-voastră la primărie!”, “Unde am făcut eu şcoala, Pa era înainte de Pe!”, “Faceţi poze, că rămâneţi în istorie!”. Avem pretenţia că parlamentul e un loc plin de oameni culţi, onorabili şi în primul rând diplomatici. Însă ceea ce a fost azi acolo, numai tact nu putem numi. Nu se mai aflau într-un loc în care se cere conduită, ci la uşa cortului. Da! Suntem conduşi de conflicte de interese, de nepotism şi de foarte mult egoism. Nu mai putem numi guvern o mână de oameni care defilează cu interesele personale pe la televizor.

    Acum aştept cu nerăbdare sancţiunile pentru cei care au votat pro moţiune, care nu au vrut să îl îngraşe pe Boc, ci care au dorit să aducă România la un grad de normalitate.

Totuşi, fără răspuns

Mă întrebam de ce alţii nu sunt afectaţi de criză aşa cum suntem noi. Dilemă peste dilemă, calcule, ecuaţii, creioane tocite… Apoi am avut o revelaţie. Ei nu îl au pe Băse şi duc lipsă de Guvernul Boc, momentan condus de cel anterior menţionat. Da, asta le trebuie! Un preşedinte incompetent, care redefineşte democraţia şi un prim-ministru care îşi onorează funcţia doar cu numele. Aceşti doi indivizi pot conduce o ţară spre o destinaţie finală (3D sau nu).

În ultima perioadă amândoi au ieşit în faţa presei cu declaraţii complexe, explicând ce necesită remedieri şi cine va avea de suferit. Aşa cum ne aşteptam, politicienii sunt scutiţi de micşorarea salariilor, căci doar ei depun un efort considerabil în fiecare zi, stând în fotoliile lor confortabile şi uneori votând pentru alţi colegi. Iar restul, prostimea (altfel nu mă pot exprima), adică noi, vom continua să muncim, să plătim taxe usturătoare dintr-un salariu mic, pentru a le oferi lor sume imense cu ajutorul cărora să îşi cumpere, sărăcuţii, maşini peste maşini. Dacă ar fi renunţat să arunce bani pentru campaniile lor electorale şi ar fi echilibrat economia, acum nu s-ar confrunta cu o aşa situaţie. De ce ne arată pe noi cu degetul? În viziunea lor, am consumat mai mult decât am produs. Staţi liniştiţi, eu sunt economă, însă plozii voştri, nu. Propun un mic experiment. Să îşi reducă şi ei salariile cu 25%, pentru a fi unitate. Măcar să sufere o ţară întreagă, nu?

Nu e nicio problemă; suntem între noi, ascundem greşeli, nu ne vede nimeni. Însă, după graniţele acestei bucăţi de pământ, avem reprezentanţi care fac parte din categoria “rude” a primului om incapabil în stat. În vârful listei se află prea isteaţa Elena. Cu buzişoarele încordate, cu minorele greşeli de exprimare, tati a propulsat-o direct în Parlamentul European. Pentru ca venitul familiei să fie complet, Băse l-a trimis pe Syda la muncă. Şi ce muncă, dom’le! Consilier la Ambasada României la Paris. Nu ştiu dacă a făcut primul drum până acolo sau nu, dar de luat în considerare este gestul.

Cred că de acum, când o să mai apară pe ecran demagogii, o să apăs butonul roşu şi o să mă lipsesc de declaraţiile lor cantitative, dar nu şi calitative.

Politica, o glumă

Dacă îndrăznim să deschidem televizorul, dăm peste aberaţii politice sau peste alte ştiri despre pseudo-vedetuţele noastre. Însă cel mai des ne împiedicăm de primele menţionate. Oriunde mergem, orice am face, totul se leagă de un singur cuvânt: “politică”.

Mai nou se vorbeşte despre o nouă lege care va intra în vigoare din 2011. Ministrul Muncii, Mihai Şeitan, ne anunţă că…

Nu este corect ca o familie care câştigă 200.000 euro, de exemplu, să primească aceeaşi alocaţie de la stat. Nu vor mai primi toţi copiii alocaţia de 42 lei, ci doar de la un anumit plafon în jos.”

 

Nu ştiu unde a locuit acest domn până acum, însă în România nu am văzut salariu de 200.000 euro. Poate 200.000 lei vechi. Ceea ce doreşte să facă se numeşte discriminare. Eu de ce să fiu privată de cei 42 lei care, by the way, nu mă ajută cu nimic? Flash news: preţurile încep de la 45-50 lei. Aşa că această sumă infimă nu îmi acoperă cheltuielile pe o lună. Dar hai să facem un calcul. Dacă alocaţia va fi acordată doar celor cu venituri minime, iar România e plină de rromi, realizaţi că o să crească natalitatea? Şi bineînţeles că aceştia vor primi 42 lei fără a contribui la bugetul statului. Şi tot ei vor fura/omorî pentru că, surpriză, nu au destui bani. Iar eu, care merit această sumă, voi sta şi voi aştepta ziua în care ţara va fi condusă de cineva cu mai mulţi neuroni.

M. Şeitan mai bine ar renunţa la maşinile “de fiţe” şi să îşi înveţe fiul/fiica să nu mai meargă în fiecare seară în Bamboo. Şi să dea deoparte jumătate din salariul său pentru a îmbunătăţi economia tării.

About shopping

Fie că suntem nervoase, stresate, frustrate sau doar entuziasmate de oferte, noi fetele găsim diverse motive pentru a ne relaxa la o şedinţă de shopping. Însă trebuie să fim pregătite întotdeauna  pentru o luptă acerbă pe o pereche de pantofi. În următoarele rânduri pot părea superficială, dar nu e acesta cuvântul care să mă caracterizeze.

 Când plec la cumpărături trebuie să îmi repet  că “voi fi calmă şi înţelegătoare”. Deci, înarmată cu răbdare şi o listă cu reguli, plec în junglă.

  • Întâi practic window shopping. Analizez situaţia, dar deobicei nu îmi place mai nimic. NU vreau haine “kitsch-oase” cu sclipici/imprimeuri sau lucruri pe care le-am văzut la altcineva (presupun că e o regulă universală). Operaţiunea durează în funcţie de cât de multe magazine am în vizor.
  • Apoi urmează proba din fiecare shop. Încerc o bluză, a doua, a treia până devin exasperată şi oftez. Nu îmi amintesc să îmi fi plăcut vreodată această etapă. Cere prea mult efort şi se desfăşoară în spaţii relativ mici. Şi dacă nu mă decid, unele vânzătoare sunt atât de drăguţe încât nu ezită să arunce “în şoaptă” cuvinte plăcute.
  • După ce am terminat, reiau primul punct pentru a vedea ce am pierdut prin alte locuri.

 Eu am propria definiţie pentru shopping. Nu e necesar să mă întorc acasă cu multe lucruri inutile. Până la urmă, “a cumpăra” nu are doar valoare materială, ci şi spirituală. O haină, geantă sau o pereche de pantofi nu te încântă doar atunci când sunt la tine în garderobă, ci şi atunci când le observi într-un magazin.