Fabrica de sentimente

Suntem dominați de diverse trăiri. Teamă, fericire, incertitudine, toate acestea compun ceea ce noi numim sensibilitate sau “partea umană”. Într-o oarecare măsură, sufletul reprezintă motorul ȋntregii noastre expresii, pe când sentimentele ar putea fi foarte bine comparate cu combustibilul fără de care am deveni niște persoane plate. Dar oare cât de mult ne definește această latură?Imagine

Ne-am gândit vreodată că poate ceea ce simțim e doar o ȋncercare timidă a rațiunii de a ascunde adevăratele trăiri? Că sentimentele sunt conectate ȋntre ele de fața nu tocmai plăcută a societății și de impresiile pe care aceasta ni le lasă?  Cred că un sentiment derivă din altul; chiar dacă sunt diametral opuse, unul are puterea de a prelungi și de a accentua efectul celuilalt. Doar ȋn noi se află capacitatea de a creea trăiri secundare care să ne ȋnșele mintea și care să disimuleze ȋn fața necunoscutului și a ceea ce considerăm a fi străin. Mai cred că suntem capabili să ne lăsăm conduși de sentimente doar ȋn limitele ȋn care  nu devin propriul dușman și nu reprezintă un atac la integritatea noastră; ȋn momentul ȋn care acestea trec de acele bariere, modul de a riposta e de a da naștere unor noi trăiri. Poate că sufletul nostru e pură chimie. Sentimente aflate ȋn  reacții catalizate de diferite amintiri sau acțiuni… atât de simplu. Speranța derivă din suferință combinată cu agonie, dezamăgirea derivă din eșec, ȋncrederea derivă din sinceritate așa cum și fericirea derivă din iubire (iar aici, ideea ȋn sine e reversibilă).

Într-un final cred că suntem ceea ce simțim. Sentimentele se reflectă ȋn gândirea noastră, dar și rațiunea se reflectă ȋn sentimente. Așa că trăirile sunt rezultatul complementarității dintre minte și suflet…

F5E104B0920018D1E3EBAF66C2D96868

The architect of my own future

Cu cât sunt mai mult ancorată ȋn prezent, cu atât iluzia perfectă a viitorului se șterge treptat din imaginaṭia mea.  Nu știu dacă vinovată e realitatea sau doar această limită impusă de timp.  Însă știu că ȋntotdeauna m-am regăsit  ȋn trecut și prezent și, ca visul meu să fie complet, ȋmi doresc să mă descopăr  ȋn viitor. Dar nu oricum și nici oricând, ci ACUM și prin puterea creatoare a minții, căci ea ȋmi lărgește orizontul, ȋmi deschide calea spre perfecțiune și  ȋmi oferă o parte din hrana vindecătoare a sufletului.

ImagineNe ȋndreptăm cu pasi mici, dar siguri spre viitor. ȋnsă ce ar fi acesta fără miile de forme pe care i le dăm de-a lungul vietii, fără voința noastră de a-l modela și fără visele cu care ȋl ȋmbrăcăm atunci când dorim să realizăm desăvârșitul? Se pare că suntem creatorii propriului destin , ȋn adevăratul sens al cuvântului. Sau poate că suntem artiștii din umbră ai viitorului și doar simplele marionete ale prezentului. Poate că trecutul ne aparține, ceea ce urmează la fel, ȋnsă momentele actuale sunt cele care ne dețin, ne modelează și , ȋntr-un anumit fel, ne țin captive ȋntr-un oarecare pragmatism  ucigător de idei și creație.  Auzim atât de des “trăiește clipa”, ȋnsă nimeni nu reușește să facă acest lucru ȋn adevăratul sens al cuvântului, deoarece niciunul dintre noi nu poate renunța la trecut și nici la a-și proiecta, ȋn subconștient, viitorul. Dictonul e necesar pentru a ne aminti ca acum suntem legati de prezent, indiferent de căile pe care le urmează imaginația noastră și că am putea, cu multă voință, să ne construim si momentul actual.

Nu știu ce mă nemulțumește mai mult. Faptul că sunt prea preocupată de prezent pentru a-mi vizualiza mental viitorul sau că, pe parcurs, nu ȋmi mai las visele să ȋmi construiască măcar o mică parte din acesta.

Imagine

Giving up

„You can have anything you want if you will give up the belief that you can’t have it.’

Atunci când suntem faţă în faţă cu o schimbare, avem tendinţa de a renunţa la lucruri şi obiceiuri care reprezentau “micile plăceri” din timpul liber sau momentele noastre de calm şi întâlnire cu sinele. Pentru a face loc unor alte activităţi, care devin rutină, îndepărtăm şi uităm esenţialul, acel ceva ce ne hrănea spiritul. Dacă suntem capabili să ne adaptăm la schimbări, de ce totuşi rareori reuşim să păstrăm “micile bucurii ale sufletului”?

Ne este mult mai uşor să renunţăm, decât să încercăm… Acesta e un fapt dovedit de fiecare persoană măcar o dată în viaţă. Poate că suntem prea slabi pentru a merge contrar sensului impus de societate, serviciu şi cotidian sau poate încă nu ştim că timpul ne oferă şansa, oricât de puţin, să defilăm pe două străzi  ce ne compun viaţa. Acaparaţi de maratonul rutinei, lăsăm să ne scape şansa de a ne cultiva vechea pasiune şi de a descoperi altele noi. Astfel, ceea ce reprezenta “un eu ascuns” începe să pălească în faţa realităţii şi a timpului limitat, iar nouă nu ne mai rămâne decât superficialul. Ar trebui să reflectăm asupra acţiunilor noastre, să comparăm diferite momente ale existenţei şi apoi să realizăm când viaţa o ia pe altă cale în care nu se regăsesc şi elementele care ne mulţumesc sufleteşte.

Şi totuşi… de ce renunţăm? Din laşitate, indiferenţă, slăbiciune sau  pur şi simplu nu conştientizăm acest lucru? Trăim oare sub dominaţia schimbărilor permanente  încât noi să nu mai avem nici măcar un cuvânt de spus într-o astfel de situaţie? Poate că suntem influenţaţi de descurajare, de fiecare cuvânt spus împotriva acţiunilor noastre, astfel încât renunţarea devine soluţia cea mai bună. Cred că ar trebui să luptăm pentru  ceea ce numim pasiune, să ne menţinem spiritul, pentru că astfel ne vom simţi compleţi.

Cred că, într-un final, renunţarea vine din frica noastră de a nu eşua în planul principal al vieţii, din faptul că nu realizăm că timpul e oarecum răbdător şi deseori, din indiferenţă. Dacă nu luptăm pentru ceea ce ne motivează şi ne reprezintă, oare nu devenim superficiali şi pălim în faţa viitorului?

Time of my life

Realizăm – sau, ca să fiu mai clară, realizez – în anumite momente că timpul este personajul antagonist din propriul basm al vieţii. Însă pentru a accentua ironia sorţii, oricât am încerca, finalul nu ne arată niciodată drept câştigători. Astfel că cei patru ani de liceu au trecut atât de repede nu doar pentru mine, ci pentru o întreagă generaţie.

Cred că noi conştientizăm adevărata frumuseţe a liceului abia atunci când suntem puşi faţă în faţă cu finalul acestei etape. Înţelegem că nu am apreciat aşa cum trebuie fiecare moment de eşec sau de “15 minutes of fame”, că am luat decizii pripite şi că întotdeauna a fost loc de mai bine. Este şi normal ca acum, privind înapoi mai dezvoltaţi  ca mentalitate, să nu fim mulţumiţi de ceea ce reprezentam în urmă cu  doi-trei ani. Am evoluat! Şi pentru asta trebuie să le mulţumim prietenilor, profesorilor, dar şi celor care ne-au alimentat perseverenţa şi ambiţia. Însă fiecare etapă are şi un început,şi  ce am lăsat în urmă e doar o parte din adolescenţa noastră. Fiecare caracterizează anii de liceul dintr-o anumită perspectivă, în funcţie de persoana care l-a influenţat (a se citi profesor ), de momentele care l-au marcat şi de replicile comice întipărite adânc în memorie.

Eu am versiunea proprie, în care parcă mă şi văd evoluând de la copilul emoţionat şi temător din clasa a IX-a, la adolescenta de la final de a XII-a,  conştientă că am terminat ceea ce consider a fi “time of my life”. Nu ştiu când au trecut cei patru ani, unde am lăsat o parte din mine şi nici nu îmi pot imagina ceea ce urmează. Însă ştiu că voi păstra întotdeauna ca amintire orice situaţie comică/jenantă, replică acidă/ironică şi feţele noastre dezorientate din timpul testelor la matematică sau fizică.  Căci ce poate fi mai bulversant pentru noi, dacă nu formulele kilometrice de la chimie şi atitudinea ironică a profesorilor când avem – în sfârşit – momente de seriozitate?  Nu voi înţelege niciodată de ce modul de a fi încurajaţi a fost realizat prin scoaterea în evidenţă a puţinelor elemente negative şi de ce a fi “boboc” e sinonim cu “eşti prea mic pentru a discuta cu tine”.

De întreaga experienţă din liceu îmi va fi dor şi peste un an, dar şi peste 10, căci clipele petrecute aici nu le voi putea înlocui niciodată. Pe ultima sută de metri mi-am exersat privirea cu aer de superioritate spre “bobocei”, aşa cum bine ne-au învăţat cei din generaţiile anterioare. Cred că e timpul să predăm ştafeta următorului rând de absolvenţi!

 

 

 

 

 

 

Falsitate…

“Everyone, when there’s war in the air, learns to live in a new element: falsehood.
Jean Giraudoux

 Falsitate. Asta vedem, auzim şi uneori chiar abordăm.  Încă nu ne-am obişnuit să fim noi înşine, să ne etalăm caracterul în forma sa pură şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Nu am învăţat să ne folosim de ceea ce avem pe moment sau de ceea ce ne defineşte ca persoană. Suntem într-o continuă evoluţie care pentru unii, din cauza influenţelor exterioare negative, duce spre falsitate. Ştim noi cumva să diferenţiem între  adevăr şi făţărnicie?

De ce să minţim? Fiecare dintre noi a fost, măcar o dată, ipocrit. E o atitudine atât de naturală pentru condiţia umană încât nici nu realizăm că distruge fundamentul societăţii. Odată infiltrată în esenţa a ceea ce suntem, e pierdută orice etapă de salvare. Această concurenţă interminabilă a oamenilor şi dorinţa lor de a atinge… un anumit tip de “absolut” e doar o altă piesă din puzzle-ul falsităţii. Nu ne-am născut ipocriti, ci am devenit pe parcursul anilor. Viaţa, până la urmă, te învaţă să fii prefăcut. Poate e singura şansă să rezişti în faţa unor lupte permanente ce se dau între tine şi societate sau poate că încerci să iei exemplul celor din jurul tău. În final, războiul se câştigă utilizând armele îmbunătăţite ale adversarului, căci “a-i plăti cu aceeaşi monedă” a devenit prea clişeic în ziua de azi. De fapt, nici nu mai funcţionează, deoarece fiecare încearcă să se perfecţioneze.

A fi fals e noua atitudine sau, în limbaj uzual, “e la modă”. Se cere peste tot, de la clauze în contract, la impunerea de anumite conjuncturi. Aşa abia mai ştim cine suntem, dar să mai încercăm să descoperim adevărul din faţa noastră. Fie că vrem, fie că nu, lumea în care trăim nu se poate numi realitate. E ca un joc online în care fiecare primeşte o nouă identitate şi poate pretinde că e oricine, doar să nu dezvăluie adevărul.

Privim în oglindă, analizăm fiecare parte a ceea ce suntem, însă niciodată nu putem trage o concluzie. Ştim oare să fim naturali cu noi înşine sau ne prefacem chiar şi atunci când suntem singuri, împreună cu ego-ul nostru?

Viaţa ca o competiţie

“Viaţa nu e o cursă în care concurăm toţi pentru un premiu pe care l-a stabilit cineva.” (Robert Nozick)

Aş putea spune că viaţa, în sine, este o cursă. Suntem competitivi, egoişti şi oarecum egocentrişti. Măcar o dată, la primirea unor rezultate, am avut în gând “doar eu” şi ştim că trebuie să atingem un punct pentru a ne defini ca persoană. Însă suntem noi cei care ne alegem scopurile sau influenţa celor din jur contează mai mult?

Cred că acel “premiu” este stabilit atât de noi, cât şi de anturaj, într-o oarecare măsură. În goana de a ne dovedi că suntem capabili de un anumit lucru, uităm să analizăm ce vrem cu adevărat şi să stabilim dacă idealul pe care dorim să-l atingem se potriveşte cu propria persoană.  Suntem răpiţi de visele pe care ni le construim în jurul scopului suprem şi astfel totul se transformă într-o cursă egoistă a ambiţiei noastre. Da, ambiţia e cea care ne fură adevăratele speranţe şi ne aruncă în mijlocul concurenţei, lăsându-ne uneori fără scrupule. Deobicei, tindem să alegem dificilul, idealul atât de greu de realizat, doar pentru a ne vedea limitele şi capacitatea. Dominaţi de setea propriei convingeri, stabilim singuri “premiul” şi pornim într-o cursă în care concurăm cu puterile noastre.

Însă germenele geloziei derivă din influenţa anturajului şi, de aici, rezultă un scop ales de acel cineva care duce la iraţionalitate şi anume mândria. Începe o competiţie cu diverse persoane, fără ca ele să ştie că, de fapt, se află în concurenţă cu noi. De toată această situaţie ştie doar mintea noastră, mecanismul care porneşte “cursa”.  Premiul la care râvnim nu e al tuturor, asta dacă nu ne dorim să câstigăm, rând pe rând, ceea ce ar trebui să fie al altcuiva. Acel ideal e unic, trezeşte în suflet spiritul competitiv şi ne conduce în lupta pentru a-l avea. Într-un final, e doar al nostru.

Cursa nu se termină niciodată. Vom găsi mereu altceva pentru care să luptăm, să ne transformăm viaţa într-o competiţie. Se finalizează doar puterile noastre şi este secată sursa inspiraţiei şi, pe parcurs, a motivaţiei. Astfel că, fără motiv, nu există  sens pentru a atinge un scop şi rămânem doar arbitrii în cursa altora.

Forget about…

Uitarea e doar o replică a ceea ce ne dorim cu adevărat, însă fără ca noi să conştientizăm. Ne aruncăm atât de repede şi uşor în braţele viitorului, încât nu ne mai rămâne timp să reflectăm la trecut. Momentele din viaţa noastră trec prin memoria noastră aşa cum au venit, într-o grabă. Suntem oare responsabili de această pierdere sau ne mulţumim cu a crede că e ceva normal?

Avem capacitatea de a selecta ceea ce vrem să rămână imprimat în memoria noastră, dar nu ştim încă să o controlăm îndeajuns de bine. Până la urmă, nu noi controlăm acest mecanism pervers al minţii, aşa că ne lăsăm în voia conştiinţei şi a timpului. Observăm deseori că uităm ceea ar fi trebuit să rămână, iar ideile care încă se află în posesia noastră ar fi putut rămâne într-un trecut ce nu ne aparţine. Încercăm să nu mai ţinem cont de imaginile care se perindă alert prin minte, să le îndepărtăm sau să le închidem în propria descumpănire. Însă a observat cineva că niciodată nu putem finaliza acest proces? Fortăreaţa uitării nu se află în conştiinţa noastră, ci între pereţii înalţi ai timpului, care nu îşi lasă amprenta doar fizic, ci şi psihic. În fapt, anii au efectul cel mai puternic asupra memoriei, asupra amintirilor. Fiecare oră, fiecare clipă, reprezintă doar baza construcţiei în care lăsăm ceea ce nu dorim să purtăm în minte pe viitor. În fapt, timpul înseamnă detaşare sau simplă UITARE. El clădeşte sau distruge construcţii ale memoriei, fie că am vrea ca toate să rămână veşnic în mintea noastră, fie că ne dorim să le lăsăm pradă minutelor. Avem perseverenţă, control, însă puterea asupra acestei dimensiuni e  superficial, o iluzie.

Suntem proiectaţi să uităm prezentul, chiar banalul, pentru ca apoi, în regresul nostru mental, obişnuitul să revină în propriul psihic, iar complexul să fie doar o rafală de vânt. Lucrurile simple de astăzi, mâine vor fi reamintite peste ani. Poate că uitarea nu e permanentă, e doar posibilitatea de a respinge negativul din viaţa noastră.