Secetă

     Imagine

   Fără o ploaie semnificativă de idei, cuvintele ȋncă ȋmi sunt ascunse sub stratul gros al tăcerii. Suferă, se zvârcolesc ȋn lanțurile banalului, se răzvrătesc continuu ȋncercând să capete un sens… să prindă viață. Așteaptă eliberarea din cotidianul lipsit de culori și ȋși doresc să facă parte dintr-o lume a imaginației, a perfectului.                  

    Sunt ȋnsetate. Râvnesc de luni ȋntregi la ploaia măruntă care le modelează forma și le orientează existența. Doar picăturile dese ale cunoașterii le readuc la suprafață și, prin diversitatea lor, le conturează, le conferă unicitate și le prezintă lumii. Nu am aflat ȋncă dacă doar de “ploaie” au nevoie pentru a renaște din tăcere, ȋnsă știu sigur că eu sunt cea care are puterea de a le arde și de a le găsi, treptat, sub stratul de cenușă. Eu sunt creatorul propriei minți, deci, a cuvintelor care țopăie nerăbdătoare ȋn gând, așteptând să facă cunoștință cu infinitul.

     Da! Odată ȋntipărite ȋn mintea și inimile noastre, cuvintele nu ne aparțin doar nouă, ci și  eternității. Nu e nimic mai profund ca un cuvânt scrijelit pe fiecare ramură a sufletului sau pe rădăcinile vieții. Cred că ajungem să căpătăm cu adevărat un sens al existenței doar  când chiar și cel mai mic cuvânt renaște din cenușa minții. Doar atunci suntem capabili să ȋnțelegem că suntem și creatori, nu doar marionete ale timpului; că suntem liberi, nu prizonieri ai destinului și că noi suntem stăpânii unei ploi torențiale: cea a cunoașterii.

    E secetă. E lipsă de povești, de fantezie, de magia din spatele fantasticului. E un teren arid care asteaptă dansul alert al ploii pentru a avea forța de a descătușa cuvintele. E o vară caniculară, ȋn care soarele ascunde esența…

Imagine