Who am I?

Sunt un actor al comediei numită “viață”. Sunt doar o piesă de șah care așteaptă cuminte mutarea finală, de victorie. Sunt o reflexie ȋn imensa oglindă a timpului sau poate o umbră docilă a egoului. Însă mai cred că sunt un amestec de definiții formulate, ȋn mod subiectiv, de cei din jurul meu, căci ȋn descrierea unei persoane nu este loc de obiectivitate.  Dar mai știu și că sunt formată din bucăți de trecut, prezent și viitor.

Imagine   Mă regăsesc ȋn imaginea pe care o descopăr dimineața, ȋn fiecare zâmbet, ȋn fiecare lacrimă, ȋn orice cuvânt, fiindcă toate acestea reprezintă rezultatul a ceea ce sunt, al acțiunilor mele. Nu, nu sunt definită doar de niște cuvinte adresate de oameni poate chiar străini sufletului meu, căci verba volant. Cred cu tărie că reacțiile pe care le provoc spun mai multe despre mine decât orice descriere elaborată, căci, sub impulsul de moment, fiecare dintre noi deține o anumită doză de obiectivism. Sunt ceea ce ȋmi doresc să fiu;  ȋn același timp,  iau sute de forme ȋn mintea celor din jur, mă transform ȋn altceva,  ȋnsă ȋn lumea materială rămân aceeași. Cuvintele-mi sunt zvâcniri ale sufletului și ale minții, privirea-mi reflectă sentimentele, iar acțiunile ȋmi devin un rezultat al rațiunii. Sunt un compus rezultat din amestecul dintre subiectivism și obiectivism: nu totul e real, ȋnsă undeva, acolo, e și adevăr…

Personalitatea mea e o scurtă poveste despre timp și ani. Cea de ieri devine cea de azi, iar aceasta privește mai departe…

Imagine

Fabrica de sentimente

Suntem dominați de diverse trăiri. Teamă, fericire, incertitudine, toate acestea compun ceea ce noi numim sensibilitate sau “partea umană”. Într-o oarecare măsură, sufletul reprezintă motorul ȋntregii noastre expresii, pe când sentimentele ar putea fi foarte bine comparate cu combustibilul fără de care am deveni niște persoane plate. Dar oare cât de mult ne definește această latură?Imagine

Ne-am gândit vreodată că poate ceea ce simțim e doar o ȋncercare timidă a rațiunii de a ascunde adevăratele trăiri? Că sentimentele sunt conectate ȋntre ele de fața nu tocmai plăcută a societății și de impresiile pe care aceasta ni le lasă?  Cred că un sentiment derivă din altul; chiar dacă sunt diametral opuse, unul are puterea de a prelungi și de a accentua efectul celuilalt. Doar ȋn noi se află capacitatea de a creea trăiri secundare care să ne ȋnșele mintea și care să disimuleze ȋn fața necunoscutului și a ceea ce considerăm a fi străin. Mai cred că suntem capabili să ne lăsăm conduși de sentimente doar ȋn limitele ȋn care  nu devin propriul dușman și nu reprezintă un atac la integritatea noastră; ȋn momentul ȋn care acestea trec de acele bariere, modul de a riposta e de a da naștere unor noi trăiri. Poate că sufletul nostru e pură chimie. Sentimente aflate ȋn  reacții catalizate de diferite amintiri sau acțiuni… atât de simplu. Speranța derivă din suferință combinată cu agonie, dezamăgirea derivă din eșec, ȋncrederea derivă din sinceritate așa cum și fericirea derivă din iubire (iar aici, ideea ȋn sine e reversibilă).

Într-un final cred că suntem ceea ce simțim. Sentimentele se reflectă ȋn gândirea noastră, dar și rațiunea se reflectă ȋn sentimente. Așa că trăirile sunt rezultatul complementarității dintre minte și suflet…

F5E104B0920018D1E3EBAF66C2D96868

Giving up

„You can have anything you want if you will give up the belief that you can’t have it.’

Atunci când suntem faţă în faţă cu o schimbare, avem tendinţa de a renunţa la lucruri şi obiceiuri care reprezentau “micile plăceri” din timpul liber sau momentele noastre de calm şi întâlnire cu sinele. Pentru a face loc unor alte activităţi, care devin rutină, îndepărtăm şi uităm esenţialul, acel ceva ce ne hrănea spiritul. Dacă suntem capabili să ne adaptăm la schimbări, de ce totuşi rareori reuşim să păstrăm “micile bucurii ale sufletului”?

Ne este mult mai uşor să renunţăm, decât să încercăm… Acesta e un fapt dovedit de fiecare persoană măcar o dată în viaţă. Poate că suntem prea slabi pentru a merge contrar sensului impus de societate, serviciu şi cotidian sau poate încă nu ştim că timpul ne oferă şansa, oricât de puţin, să defilăm pe două străzi  ce ne compun viaţa. Acaparaţi de maratonul rutinei, lăsăm să ne scape şansa de a ne cultiva vechea pasiune şi de a descoperi altele noi. Astfel, ceea ce reprezenta “un eu ascuns” începe să pălească în faţa realităţii şi a timpului limitat, iar nouă nu ne mai rămâne decât superficialul. Ar trebui să reflectăm asupra acţiunilor noastre, să comparăm diferite momente ale existenţei şi apoi să realizăm când viaţa o ia pe altă cale în care nu se regăsesc şi elementele care ne mulţumesc sufleteşte.

Şi totuşi… de ce renunţăm? Din laşitate, indiferenţă, slăbiciune sau  pur şi simplu nu conştientizăm acest lucru? Trăim oare sub dominaţia schimbărilor permanente  încât noi să nu mai avem nici măcar un cuvânt de spus într-o astfel de situaţie? Poate că suntem influenţaţi de descurajare, de fiecare cuvânt spus împotriva acţiunilor noastre, astfel încât renunţarea devine soluţia cea mai bună. Cred că ar trebui să luptăm pentru  ceea ce numim pasiune, să ne menţinem spiritul, pentru că astfel ne vom simţi compleţi.

Cred că, într-un final, renunţarea vine din frica noastră de a nu eşua în planul principal al vieţii, din faptul că nu realizăm că timpul e oarecum răbdător şi deseori, din indiferenţă. Dacă nu luptăm pentru ceea ce ne motivează şi ne reprezintă, oare nu devenim superficiali şi pălim în faţa viitorului?