Random thoughts

Fiecare dintre noi are propriile impresii, idei ce sunt fructul unei minţi aflate într-un continuu proces de… concepere. Le numim simplu , gânduri, şi reflectă un eu concentrat asupra lucrurilor care îl definesc. De fapt, ele sunt doar o oglindă a personalităţii şi a trăirilor noastre, o replică nu chiar identică a ceea ce ne reprezintă.

Suntem arhitecţii gândurilor. Construim, pentru ca apoi, în doar câteva momente,  să ne distrugem munca . Intensitatea evenimentelor exterioare sufletului, puterea imaginaţiei şi simţul practic sunt uneltele ce clădesc din indicii ale vieţii, imperii ale minţii, totul formând labirintul ingeniozităţii. Avem posibilitatea de a reflecta asupra elementelor ce ne compun lumea, de a trage concluzii şi de a ne întoarce privirea spre noi înşine. Gândul este spaţiul nostru privat. A se accede către el este greu chiar şi pentru conştiinţa noastră. Niciodată nu vom înţelege de ce rostim cuvinte diferite de cele concepute în minte, pentru ca apoi să regretăm unele lucruri spuse sau să ne dorim să fi zis altceva. De ce ne este atât de greu să transpunem în fraze ceea ce gândim? De parcă acolo, undeva în străfundurile intelectului, s-ar afla un mecanism care sortează teoriile dezvoltate de noi, în final rezultând ceva cu totul nou, ce ne uimeşte.

Ar fi greşit să spunem că suntem stăpânii propriilor gânduri. Inversa afirmaţiei e mai corectă şi reprezintă un reper care să descrie atitudinea noastră.  Ne minţin întruna, poate inconştient, că avem o putere nemărginită asupra conştiinţei.  În fapt, gândurile ne domină întreaga existenţă, noi fiind doar personajele dintr-un joc al minţii.. Doar hrănim un eu narcisist, avid după control şi greu de mulţumit. De câte ori ne-am pierdut atenţia, lipsa de concentrare, doar pentru “a fi puşi pe gânduri”?

Suntem definiţi ca persoană, ca existenţă într-un spaţiu real doar de produsul intelectului, al minţii, al întregului proces de creare.  Avem momente de tăgadă, când încă nu ştim ce să alegem, dar toate acestea compun gândirea, destul de complexă, însă atât de simplă atunci când vorbim despre rezultatele sale.

Anunțuri

Final countdown?

Trecem pe lângă momente, oameni, diverse întâmplări fără a conştientiza că, de fapt, mergem  prin viaţă.  Trăim prezentul gândindu-ne la viitor şi ajungem uneori  să ne transpunem într-o lume plăsmuită de idealurile noastre. Însă, în final, ce imortalizăm din toată această “paradă” a clipelor? Ce selectăm acum ne formează memoria sau, mai bine spus, ne formează pe noi

Şi aşa a mai trecut un an… de liceu. Cum a fost, nici eu nu ştiu încă. Aş vrea să îmi adun gândurile şi realizările, să le pun într-o ecuaţie dificilă de rezolvat, iar rezultatul să-l descopăr la timpul potrivit. Sau poate că îmi doresc să-l aflu acum… nu peste două zile, nici peste o lună. E important pentru mine să ştiu unde am greşit sau unde nu am realizat totul aşa cum am vrut, când am fost dezamăgită de propria gândire sau când am eşuat fără motiv, de ce nu am avut uneori mai mult curaj sau de ce am riscat unde nu trebuia. De ce? Pentru a şti ce să evit, ce să repar sau să îmbunătăţesc. Dacă aş spune că a fost un an perfect, nu ar crede nimeni… sau e posibil să mă mint. Nu am început a XI-a cu multe planuri; mai bine zis, nu am avut niciunul. De ce aş fi avut? Pentru a exista încă un motiv de a mă învinovăţi atunci când ceva anume nu a decurs conform ideilor mele? Am preferat să las totul să vină de la sine şi a fost bine. Acum stau în faţa unei bariere între eu – cea în curs de maturizare şi eu – mai matură. Încă nu ştiu dacă vreau să păşesc peste această limită cu aceeaşi grabă cu care am trecut peste celelalte sau dacă îmi doresc să o cunosc pe cealaltă eu. Îmi iau timpul necesar pentru a reflecta la ceea ce voi deveni şi la ceea ce sunt în prezent. De fapt, e doar o schimbare fundamentală  pe care oricum nu o pot evita… dar de ce nu aş prelungi momentele dinaintea sa?

Nu ştiu cât de repede va trece şi ultimul an de liceu… probabil ca şi ceilalţi. Dacă acum ceva timp încă nu mă puteam imagina în postura de absolventă, acum imaginea aceasta îmi vine cât de des în minte şi, pe lângă ea, rememorez amintiri din perioada în care încă mă numeam un “boboc”.

Entre l’enfance et l’adolescence

Îmi displace maturitatea. E perioada cea mai fadă a existenţei noastre. Atunci, totul se bazează pe instinctul de supravieţuire şi nu pe sentimentul plăcut de a fi susţinut de cineva. Însă până acolo, trebuie să mergem pe strada adolescenţei, care are multe semne de STOP impuse de societate. Nu mă gândesc la anumite lucruri imorale sau ilegale, ci la atitudinea de care ne putem folosi doar o singură dată, puerilitatea.

Mulţi consideră că ajunşi la 16 ani trebuie să ne asumăm şi să ne luăm în stăpânire noul caracter. Doar eu văd această vârstă ca o graniţă între două persoane? Între eu – copilul şi eu – adolescentul? Acum câţiva ani credeam că singura diferenţă dintre aceşti doi termeni e transformarea fizică, însă m-am înşelat. Odată cu acest statut trebuie să renunţăm la anumite privilegii şi mici plăceri. Bineînţeles, analizăm situaţii din alte puncte de vedere, şi nu mai vedem magia din lucruri mărunte, acum devenite banale.

Am mai observat că avem tendinţa de a-i critica pe cei mici pentru faptele şi gălăgia produsă, uitând total că şi noi am fost în posesia unui astfel de temperament. În clipele de luciditate ne întrebăm: “Aşa am fost şi eu?”, de parcă memoria se încadrează între adolescenţă şi maturitate. Uneori, utilizăm fraza detestată de noi înşine, dar rostită de adulţi: “Când eram de vârsta lor, nu ştiam de…”.  Copilăria e perioada unei senzaţii de inferioritate. Îi priveşti pe “cei mari” cu admiraţie, dar şi teamă şi aştepţi ziua când vei putea fi ca ei, cei care ţi-au influenţat trecerea prin lume.

Acum trei săptămâni am auzit o fetiţă zicându-i mamei: “Abia aştept să fiu mare!”. Încă nu ştie că după copilărie este lumea reală. În urma sa rămâne neantul. Da, un spaţiu gol, care aşteaptă ca amintirile să îl decoreze.

Crăciun, copilărie şi emoţie

Acum nouă ani, Crăciunul avea alt înţeles pentru mine. Mirosul puternic de brad, Moşu`, bunătăţile care te atrăgeau în bucătărie, seara de Ajun, când câţiva pici cu nasul roşu şi îngheţat cântau frumoase colinde, fac parte din copilăria mea. Aşa vreau să îmi amintesc aceste momente: neatinse de microbul adolescenţei.

Pe parcursul anilor mi-am modificat viziunea asupra acestei perioade. Privesc totul ca nişte instrucţiuni de instalare a unui program – o rutină plictisitoare. Curăţenia de iarnă, furatul bomboanelor de sub brad, mâncatul cremei pentru prăjituri ( deşi era interzis ) nu îmi mai dau aceeaşi emoţie din copilărie. Acum mi se par banale. Înainte mă uitam uimită cum din cuptor ies preparatele preferate. În prezent, stau liniştită în faţa computerului, în timp ce acolo, în bucătărie, magia îşi pune amprenta asupra gastronomiei. Pe Moşu` nu îl mai aşteaptă nimeni; asta de când am aflat că nu există. S-a întâmplat demult, pe când aveam doar, hmm, 10 ani? Am considerat că a fost un pas spre adolescenţă, mi-am şters lacrimile şi am continuat să cresc. Colindele sunt atât de clişeice… în fiecare an aceleaşi. Puse pe repeat şi eventual un playback. Însă momentul când o fetiţă îşi foloseşte ultima răsuflare pentru a îţi spune “Sărbători fericite”, e de nepreţuit. M-am întrebat mereu ce reprezintă globurile din brad, dar nu am găsit un răspuns. Am învăţat cuminte că în Ajun sau înainte, se decorează coniferul, iar la final se aprind beculeţele multicolore. Ultimul pas e steluţa din vârf, iar apoi, bucuroasă că s-a terminat ritualul, întorc ultima pagină a unei cărţi.

De ce nu mai pot privi Crăciunul cum o făceam în copilărie? De ce trebuie ca odată cu înaintarea în vârstă să vedem totul ca o serie de obligaţii? Dacă am avea şansa ca în pragul sărbătorilor să ne schimbăm sufletul cu a  unui copil, câţi dintre noi ar face-o?

Succesul, o artă?

“Succesul? Ireal, un punct dificil de atins. Iar pentru a cuceri topul avem nevoie de adevărate armuri dacice.”, am tinde să spunem. Însă acesta nu e motto-ul meu în viaţă. Mereu am crezut că pot fi mai presus de ceilalţi şi mi-am supraestimat puterile. Însă şi optimisul e o armă ce te ajută în lupta pentru cucerirea succesului. De-a lungul timpului am încercat să găsesc reţeta potrivită, deşi nu am ajuns la forma completă. În final am compus o listă a celor 7 lucruri ce definesc succesul sau piramida succesului:

  1. Ambiţia – prima pe listă şi cea mai importantă. Fără aceasta nu poţi construi treptele spre vârful piramidei succesului. Mai simplu, baza realizării. Ea este cea care îţi garantează împlinirea în toate aspectele vieţii.
  2. Perseverenţa – dacă am spune că ambiţia este lacătul uşii ce ne desparte de succes, atunci perseverenţa s-ar metamorfoza într-o cheie.
  3. Narcisism – este bine uneori ( nu mereu ) să te consideri centrul Universului. După ce îndeplineşti această cerinţă vei fi mai sigur pe tine. Nu te subaprecia în fiecare moment, căci dispare şi încrederea de sine.
  4. Optimism – cum să îţi lipseasca? Zâmbeşte, spune-ţi că totul va fi bine!
  5. Egoism – se poate folosi în cazuri de urgenţă. E bine să îl ai la îndemână. Nu se ştie niciodată când îţi va fi de folos.
  6. Muncă – ar trebui să stea lângă “ambiţie” şi ”perseverenţă”. Rolul său e poate mai important decât al celor enumerate mai sus.
  7. Atitudine – de ce nu? Nu vei câştiga nimic stând în lumea ta şi tăcând atunci când poate ai ceva important de spus. Îndrăzneşte!

E bine de ştiut că şi experienţa are rolul său. Însă la vârsta mea nu o pot adăuga, încă, în lista de mai sus. Aspectele enumerate sunt suficiente şi îmi aduc în fiecare zi cantitatea recomandată de fericire.