Who am I?

Sunt un actor al comediei numită “viață”. Sunt doar o piesă de șah care așteaptă cuminte mutarea finală, de victorie. Sunt o reflexie ȋn imensa oglindă a timpului sau poate o umbră docilă a egoului. Însă mai cred că sunt un amestec de definiții formulate, ȋn mod subiectiv, de cei din jurul meu, căci ȋn descrierea unei persoane nu este loc de obiectivitate.  Dar mai știu și că sunt formată din bucăți de trecut, prezent și viitor.

Imagine   Mă regăsesc ȋn imaginea pe care o descopăr dimineața, ȋn fiecare zâmbet, ȋn fiecare lacrimă, ȋn orice cuvânt, fiindcă toate acestea reprezintă rezultatul a ceea ce sunt, al acțiunilor mele. Nu, nu sunt definită doar de niște cuvinte adresate de oameni poate chiar străini sufletului meu, căci verba volant. Cred cu tărie că reacțiile pe care le provoc spun mai multe despre mine decât orice descriere elaborată, căci, sub impulsul de moment, fiecare dintre noi deține o anumită doză de obiectivism. Sunt ceea ce ȋmi doresc să fiu;  ȋn același timp,  iau sute de forme ȋn mintea celor din jur, mă transform ȋn altceva,  ȋnsă ȋn lumea materială rămân aceeași. Cuvintele-mi sunt zvâcniri ale sufletului și ale minții, privirea-mi reflectă sentimentele, iar acțiunile ȋmi devin un rezultat al rațiunii. Sunt un compus rezultat din amestecul dintre subiectivism și obiectivism: nu totul e real, ȋnsă undeva, acolo, e și adevăr…

Personalitatea mea e o scurtă poveste despre timp și ani. Cea de ieri devine cea de azi, iar aceasta privește mai departe…

Imagine

Viaţa ca o competiţie

“Viaţa nu e o cursă în care concurăm toţi pentru un premiu pe care l-a stabilit cineva.” (Robert Nozick)

Aş putea spune că viaţa, în sine, este o cursă. Suntem competitivi, egoişti şi oarecum egocentrişti. Măcar o dată, la primirea unor rezultate, am avut în gând “doar eu” şi ştim că trebuie să atingem un punct pentru a ne defini ca persoană. Însă suntem noi cei care ne alegem scopurile sau influenţa celor din jur contează mai mult?

Cred că acel “premiu” este stabilit atât de noi, cât şi de anturaj, într-o oarecare măsură. În goana de a ne dovedi că suntem capabili de un anumit lucru, uităm să analizăm ce vrem cu adevărat şi să stabilim dacă idealul pe care dorim să-l atingem se potriveşte cu propria persoană.  Suntem răpiţi de visele pe care ni le construim în jurul scopului suprem şi astfel totul se transformă într-o cursă egoistă a ambiţiei noastre. Da, ambiţia e cea care ne fură adevăratele speranţe şi ne aruncă în mijlocul concurenţei, lăsându-ne uneori fără scrupule. Deobicei, tindem să alegem dificilul, idealul atât de greu de realizat, doar pentru a ne vedea limitele şi capacitatea. Dominaţi de setea propriei convingeri, stabilim singuri “premiul” şi pornim într-o cursă în care concurăm cu puterile noastre.

Însă germenele geloziei derivă din influenţa anturajului şi, de aici, rezultă un scop ales de acel cineva care duce la iraţionalitate şi anume mândria. Începe o competiţie cu diverse persoane, fără ca ele să ştie că, de fapt, se află în concurenţă cu noi. De toată această situaţie ştie doar mintea noastră, mecanismul care porneşte “cursa”.  Premiul la care râvnim nu e al tuturor, asta dacă nu ne dorim să câstigăm, rând pe rând, ceea ce ar trebui să fie al altcuiva. Acel ideal e unic, trezeşte în suflet spiritul competitiv şi ne conduce în lupta pentru a-l avea. Într-un final, e doar al nostru.

Cursa nu se termină niciodată. Vom găsi mereu altceva pentru care să luptăm, să ne transformăm viaţa într-o competiţie. Se finalizează doar puterile noastre şi este secată sursa inspiraţiei şi, pe parcurs, a motivaţiei. Astfel că, fără motiv, nu există  sens pentru a atinge un scop şi rămânem doar arbitrii în cursa altora.