Dacă…

Avem prea mult timp şi prea puţin curaj. Avem prea multe întrebări, însă răspunsurile apar cam rar. Suntem limitaţi de conştiinţă, graniţe invizibile ale societăţii, prejudecăţi  şi false păreri. Ne mulăm în funcţie de situaţie, de anturaj, de diferite vorbe. Orice vis, fiecare dorinţă devine un clişeu început cu “dacă aş” şi finalizat brusc cu “însă nu”.  Ce ne caracterizează sunt doar câteva fraze neîncheiate, care îşi aşteaptă finalul…images

Dacă” a devenit definiţia succintă a iluziei şi a dorinţei ascunse. Personalizează un viitor incert şi aduce în prim plan nesiguranţa.  E sinonim al temerilor, al supoziţiilor, al încercărilor. Spune diferite poveşti despre atitudine, încredere şi  curaj. Emană pesimism.

Totuşi, fiecare dacă” poate lua forma începutului. Poate să ne recreeze, să ne redefinească, să ne transpună într-o altă situaţie şi, nu în ultimul rând, să ne îmbrace în necunoscut. Totul depinde de noi înşine, de sensul pe care dorim să i-l atribuim şi cât de dispuşi suntem să ne lăsăm purtaţi de vise… Noi suntem cei ce îi atribuim puterea acestui “cameleon gramatical”.

În final, de care parte a liniei ne aflăm? Încercăm noi să îi dăm un sens unic sau ne lăsăm conduşi de circumstanţe?

Anunțuri

The architect of my own future

Cu cât sunt mai mult ancorată ȋn prezent, cu atât iluzia perfectă a viitorului se șterge treptat din imaginaṭia mea.  Nu știu dacă vinovată e realitatea sau doar această limită impusă de timp.  Însă știu că ȋntotdeauna m-am regăsit  ȋn trecut și prezent și, ca visul meu să fie complet, ȋmi doresc să mă descopăr  ȋn viitor. Dar nu oricum și nici oricând, ci ACUM și prin puterea creatoare a minții, căci ea ȋmi lărgește orizontul, ȋmi deschide calea spre perfecțiune și  ȋmi oferă o parte din hrana vindecătoare a sufletului.

ImagineNe ȋndreptăm cu pasi mici, dar siguri spre viitor. ȋnsă ce ar fi acesta fără miile de forme pe care i le dăm de-a lungul vietii, fără voința noastră de a-l modela și fără visele cu care ȋl ȋmbrăcăm atunci când dorim să realizăm desăvârșitul? Se pare că suntem creatorii propriului destin , ȋn adevăratul sens al cuvântului. Sau poate că suntem artiștii din umbră ai viitorului și doar simplele marionete ale prezentului. Poate că trecutul ne aparține, ceea ce urmează la fel, ȋnsă momentele actuale sunt cele care ne dețin, ne modelează și , ȋntr-un anumit fel, ne țin captive ȋntr-un oarecare pragmatism  ucigător de idei și creație.  Auzim atât de des “trăiește clipa”, ȋnsă nimeni nu reușește să facă acest lucru ȋn adevăratul sens al cuvântului, deoarece niciunul dintre noi nu poate renunța la trecut și nici la a-și proiecta, ȋn subconștient, viitorul. Dictonul e necesar pentru a ne aminti ca acum suntem legati de prezent, indiferent de căile pe care le urmează imaginația noastră și că am putea, cu multă voință, să ne construim si momentul actual.

Nu știu ce mă nemulțumește mai mult. Faptul că sunt prea preocupată de prezent pentru a-mi vizualiza mental viitorul sau că, pe parcurs, nu ȋmi mai las visele să ȋmi construiască măcar o mică parte din acesta.

Imagine

Avem amintiri?

„Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului.”  – Mircea Cărtărescu 

    Avansăm… Ne îndreptăm spre viitor cu paşi repezi, fără a ne păsa de ceea ce lăsăm în urma noastră, fără a ne întoarce privirea spre trecut. Suntem doar nişte călători în trenul timpului, şi acesta cu o singură destinaţie. Trecem repede pe lângă lucrurile mărunte, fără a ne da seama că fac parte din viaţă. Spre exemplu…

A realizat cineva că noua generaţie, a mea, a voastră, nu are amintiri? Acum totul este tehnologizat: fotografii, înregistrări video, până şi jurnalul adolescenţei. Aflate pe stick, memory card, în arhiva telefonului sau a pc-ului, ele sunt lumea noastră. Însă acestea nu pot fi numite amintiri. De ce? Pentru că nu poţi şterge praful de pe ele, pentru că pozele nu ne vor cunoaşte niciodată lacrimile, degetele nu vor contura silueta din tinereţe, iar vântul nu va fura nimic din “comoară”. Acestea sunt lucruri de preţ, care trebuie păstrate, îngrijite şi care merită atenţie. Acestea sunt amintiri! Nu ramele foto digitale la preţuri promoţionale. Întotdeauna, când vizionez fotografii vechi de-ale mamei, îmi doresc să călătoresc în timp şi să o văd adolescentă. Dar asta e senzaţia pe care ţi-o oferă realitatea şi nu lumea virtuală. Aici e plăcerea de a răsfoi paginile din albumul foto, de a aranja un colţ îndoit şi de a zâmbi la fiecare imagine haioasă.

Apoi mai e scena tipică din fiecare film. Când un copil deschide marele şi misteriosul cufăr din pod, în care găseşte scrisori, rochii din ’70, un costum ponosit, dar la modă. Dar eu, ce îi voi răspunde copilului meu atunci când mă va întreba “cum arătam la vârsta sa”? Să intre pe facebook sau hi5? Sau mai simplu, să îi dea un buzz bunicii? Dar îmi aduc aminte că un virus a şters totul, ca un burete. Nimeni nu va fi interesant de cum ne distram noi în adolescenţă, pentru că toţi trăim în aceeaşi perioadă: cea a tehnologiei. Nimic nu ne face unici.

Să ne continuăm vieţile în acelaşi mod, căci regretele nu apar acum. Ci atunci când vom realiza că nu avem amintiri, “aşa cum aveau părinţii”.